însă numele fratelui, tatălui şi mamei sunt aşternute, cu scrisul ordonat al lui John. Numărul rândului pe care a stat mama diferă de al celorlalţi membri ai familiei Adler. Ar fi trebuit să stai cu noi, îşi zice Edward.

Sub lista pasagerilor, sunt şi alte documente, iar unele dintre hârtii par diferite de cea de deasupra, mai groase, însă nu ridică fila de deasupra, nu se uită mai departe. Şade cu dosarul deschis în poală şi cu lanterna în mână. Edward îşi aminteşte cum stătea la subsolul sediului NTSB, alături de unchiul său, şi îşi zice: Aşadar, încă strângi informaţii.

Se priveşte pe sine punând dosarul la loc pe masă. Trupul lui ştie, la fel ca şi creierul, că nu poate să facă asta singur. Pune lanterna în priza de lângă uşă şi aleargă prin curtea din spate spre casa lui Shay. Azvârle pietricele – cele mai mici pe care le găseşte, de teamă să n-o trezească pe Besa sau să spargă geamul – în fereastra lui Shay până când fata îşi face apariţia, cu părul vâlvoi şi cu ochelarii pe nas.

— Ce mama naibii? zice, după ce deschide fereastra.

Edward abia dacă o aude; nici ea nu vrea s-o trezească pe Besa.

— Ai păţit ceva?

— Am ceva să-ţi arăt, răspunde el, şi simte un val de uşurare când faţa ei se luminează.

— Hei, zice ea, la mulţi ani!

— Oh.

Se uită la cerul nopţii, la stelele care străpung pătura neagră.

— E trecut de miezul nopţii?

Fata încuviinţează din cap, şi el îşi dă seama, chiar dacă n-au vorbit despre asta, că Shay înţelege şi ea că această aniversare e diferită, mai complicată. Coboară în două minute, în costum de trening, şi Edward o conduce spre garaj. Se simte ridicol şi sleit de puteri, dar şi nerăbdător, în vreme ce Shay şopteşte întrebări din spatele lui.

„Ce te-a făcut să te uiţi în garaj?”

„De ce eşti treaz la ora asta?”

„Dacă ai ieşit la plimbare, de ce nu m-ai luat şi pe mine? Aş fi venit negreşit…”

În garaj, Edward îndreaptă lanterna spre fotoliu, apoi spre corpul de bibliotecă, teancul de dosare şi genţile de voiaj cu lacăte. Zăreşte un taburet verde, asortat, aşezat sub fotoliu, şi îl trage afară ca să stea pe el, în vreme ce Shay se aşază în fotoliu.

Face semn spre dosarul de deasupra, şi Shay îl ia în poală. Îi aruncă o privire, apoi se uită iar spre Edward.

— Ce-i? zice el. Haide, deschide-l.

— Nu, spune ea încet, ca şi cum silaba aceea o ia şi pe ea prin surprindere.

— Nu?

— Nu-l deschid decât dacă îmi promiţi ceva, zice şi îşi îndreaptă spatele. Trebuie să-mi promiţi că n-o să mai fii ciudat. De acum încolo trebuie să te porţi cu mine normal. Mâine-dimineaţă nu mai ai voie să fii iar distant şi închis în tine.

Face o pauză şi adaugă, mai calm:

— Nu mai suport asta.

El se uită în ochii ei, surprins. Îşi dă seama că îi par necunoscuţi şi că n-a mai privit-o de multă vreme aşa. S-a uitat fie în pământ, fie în altă direcţie, frământându-se în sinea lui. Edward înţelege în clipa aceea că totul a fost din pricina lui, nu a ei. Când Shay i-a spus că lucrurile erau în regulă, chiar aşa gândea. El s-a convins singur că ceva s-a distrus între ei, când, în realitate, doar el era cel distrus. Simte că îi iau foc obrajii. El, singur, aproape că a distrus cea mai importantă parte a vieţii sale.

— Îmi pare rău, zice. Îţi promit.

— Bine, zicea încuviinţând din cap. Mi-a fost dor de tine, ciudatule.

Shay deschide dosarul, şi el o urmăreşte în vreme ce parcurge lista pasagerilor.

— E ce cred eu că e?

El îşi apasă mâinile pe obrajii fierbinţi.

— Tu nu eşti aici, spune ea în şoaptă. Care a fost locul tău?

— 31A.

Când termină de citit, dă deoparte foaia de deasupra şi dezvăluie fotografia unei tinere blonde. Femeia este aplecată un pic în faţă, zâmbind spre cameră, ca şi cum ar încerca să-i facă pe plac fotografului. E o fotografie diferită de cea pe care a văzut-o Edward în parcarea şcolii, dar tot o recunoaşte.

— Asta-i iubita lui Gary.

— Oh, zice Shay. Biata Linda.

Alături e o fotografie a lui Benjamin Stillman în uniformă, cu un aer serios, însă Edward tace. Nu i-a vorbit lui Shay despre soldatul acela şi nu ştie cum să-i explice cine e Benjamin. Cum poate să spună, fără să pară tâmpit sau nebun: L-am cunoscut doar câteva minute, dar mă gândesc la el cel puţin o dată pe zi şi vreau să devin puternic datorită lui?

Următoarele fotografii sunt cu familia lui. Mama. Tatăl. Jordan, în geaca pe care o poartă Edward în acest moment. Apoi e o fotografie a femeii voinice, cu clopoţei cusuţi pe fustă. Pare să danseze; are braţele în aer. Fotografiile îl izbesc atât de frontal (mai cu seamă cele ale familiei sale), încât Edward simte că i se face uşor greaţă. Răsuflă uşurat când apar străini. Mulţi dintre ei au un aer vag cunoscut, dar nu ştie de unde să-i ia. Poate că a trecut pe lângă rândul lor în avion. Poate că au stat împreună la coadă la toaletă. Ochii îi poposesc pe tipul acela cu părul lins, care pare bogat şi pe care îl recunoaşte. Bărbatul zâmbeşte larg, dar are un aer uşor înfuriat sau maliţios, ca şi cum ar fi pe punctul de a-i spune fotografului ce nu-i convine la el.

Shay întoarce pe verso fotografia care-l înfăţişează pe tipul bogat, şi aşa descoperă că sunt însemnări pe spatele fiecărei poze. Numele lui: Mark Lassio. Vârsta, probabil la momentul prăbuşirii. O listă cu rudele în viaţă, în acest caz una singură, un frate pe nume Jax Lassio, cu adresa în Florida.

Sunt peste o sută de imagini la dosar, printre care şi două fotografii oficiale ale piloţilor: unul dintre ei zâmbeşte pe sub o mustaţă căruntă; celălalt este mai tânăr, sobru dar chipeş.