ele toate; mutaţia şi schimbarea; şi, în sensul acesta, le înregistrase pe toate (şi într-adevăr, aşa cum Gavin Stevens, avocatul şi Cincinnatusul oraşului obişnuia să spună, dacă ai fi urmărit în neîntreruptă – de fapt întretăindu-se în paragrafe – continuitate istoria unei comunităţi, privind nu în registrele bisericii şi în înregistrările tribunalului, ci pe sub straturile de calsomină şi creozot şi de văruială cojită de pe zidurile închisorii, întrucât numai în acea încarcerare forţată îşi găseşte omul lenevia şi răgazul să compună, în termenii grosolani şi simpli ai poftelor şi dorurilor lui grosolane şi simple, recapitulări grosolane şi simple ale inimii lui grosolane şi simple); invizibile şi încruntate, nu numai pe sub lăuntrul de an cu an de creozot şi spoială al celulei comune, ci şi peste pereţii orbi din afară, întâi cei simpli de buşteni prinşi laolaltă cu glod şi noroaie şi apoi cărămizi simetrice, nu numai vorbirea şleampătă mâzgălită analfabetă repetitivă lipsită de orice imaginaţie şi scrierea în imagini lipsită de orice perspective, aproape preistorică încărcată de sexualitate, ci şi imaginile, panorama nu numai a oraşului ci şi a zilelor şi anilor lui până când se împlinise un secol şi mai bine, umplând astfel nu numai mutaţiile şi schimbările lui dintr-o simplă haltă: într-o comunitate: într-o aşezare: într-un sat: într-un oraş, ci şi formele şi mişcările, gesturile de pasiune şi speranţă şi muncă şi îndurare ale bărbaţilor şi femeilor şi copiilor în generaţiile lor succesive şi încălecându-se unele în altele mult după ce subiectele care răsfrânseseră aceste imagini dispăruseră şi fuseseră înlocuite cu altele şi iarăşi înlocuite, ca atunci când te opreşti singur într-o cameră întunecoasă şi goală şi crezi, hipnotizat sub uriaşa apăsare a acelui A Fost incredibil şi îndurând întru suferinţă al omului, că poate întorcându-ţi capul într-o parte ai să vezi cu coada ochiului cum se întoarce un mădular în mişcare – o licărire de crinolină, o încheietură a mâinii prinsă în dantelă, poate chiar un penaj de cavaler – cine ştie? cu condiţia să fie destulă voinţă, poate chiar faţa însăşi trei sute de ani după ce se risipise în pulbere – ochii, două lacrimi dense acum pline de aroganţă şi mândrie şi saţietate şi cunoaştere şi angoasă şi precunoaştere a morţii, spunându-i nu morţii dincolo de douăsprezece generaţii, întrebând încă aceeaşi veche întrebare căreia nu i se poate răspunde trei secole după ce acea realitate pe care o răsfrânseseră ei învăţase să ştie că răspunsul nu avea importanţă sau – şi mai bine – uitaseră că se rostise acea întrebare – în adâncimile umbrite nebănuit de adânci iluzorii ale unei oglinzi vechi care privise prea multe lucruri prea multă vreme;

 

Dar nu în umbră, nu aceasta, nu oglinda aceasta, buştenii aceştia; chirciţi acolo în strălucirea deplină a luminişului presărat cu cioturi în timpul acelor prime veri, singuratic pe o parte a luminişului prăfuit însemnat cu câte o roată întâmplătoare dar mai ales cu urmele cailor şi oamenilor: trăsura expres micuţă particulară a lui Pettigrew până când el şi ea fuseseră înlocuiţi de o diligenţă o dată pe lună de la Memphis, calul de curse pe care Jason Compson îl vânduse lui Ikkemotubbe, fiul bătrânei Mohataha şi ultimul şef domnitor Chickasaw în regiunea aceea, pe un pătrat de pământ atât de mare, încât, aşa cum a arătat prima măsurătoare formală, noua clădire a tribunalului ar fi fost doar una dintre acareturile lui Compson dacă atunci Corporaţia n-ar fi cumpărat de ajuns de mult din el (la preţul cerut de Compson) pentru a evita ca ea însăşi să fie acuzată de a încălca pământurile altuia, şi iapa înşeuată care purta geanta neagră uzată a doctorului Habersham (şi care trăgea şi trăsurica după ce doctorul Habersham ajunsese prea bătrân şi ţeapăn ca să mai urce în şa), şi catârii care trăgeau căruţa în care, aşezată într-un balansoar sub o umbrelă de soare franţuzească ţinută de un copil sclav negru, bătrâna Mohataha avea să vină la oraş sâmbetele (şi venise pentru ultima oară să-şi aşeze X-ul mare pe hârtia care ratifica deposedarea pentru totdeauna a poporului ei, venind în căruţă şi de data aceea, cu picioarele goale ca totdeauna dar în rochia de mătase purpurie pe care fiul ei, Ikkemotubbe, i-o adusese îndărăt din Franţa, şi o pălărie încununată cu pana în culoare regală a unei regine, sub umbrela de soare ţinută de sclavă încă şi cu un alt copil de sclav, tot fetiţă, chircită pe vine de cealaltă parte a ei ţinându-i papucii încrustaţi în care ea nu reuşise niciodată să-şi vâre picioarele, şi în spatele căruţei resturile meschine ale epavelor stil Empire şi fără însemne pe care i le adusese fiul ei şi care erau de ajuns de puţine ca să poată fi mutate din loc; mânându-şi căruţa pentru ultima oară din pădure în luminişul prăfuit din faţa prăvăliei lui Ratcliffe unde agentul federal şi poliţistul o aşteptau cu hârtia, şi şi-a oprit catârii şi a stat acolo puţină vreme, cu tinerii care-i alcătuiau garda aşezaţi pe vine liniştiţi în jurul căruţei oprite după marşul lor de opt mile, în timp ce de pe veranda prăvăliei şi a tavernei lui Holston aşezarea – cei din stirpea lui Ratcliffe şi Compson şi Peabody şi Pettigrew [nu şi Grenier şi Holston şi Habersham, pentru că Louis Grenier refuzase să vină şi să vadă asta, şi pentru acelaşi motiv bătrânul Alec Holston rămăsese aşezat singur în acea după-amiază fierbinte în faţa butucului său mocnind în căminul cârciumii sale, şi doctorul Habersham murise şi fiul său plecase spre Vest cu mireasa lui, care era nepoata Mohatahei, şi socrul lui, fiul Mohatahei, Ikkemotubbe] – şedea şi se uita; faţa de nepătruns fără vârstă ridată, trupul gras diform îmbrăcat în veşmintele lepădate ale unei regine franţuzoaice, care pe ea arătau asemenea costumului de duminică al unei madame din vreun bordel mai bogat din Natchez sau New Orleans, aşezată într-o căruţă dărăpănată în mijlocul cercului alcătuit din trupele ei acum aşezate pe vine, tinerii ei gătiţi în veşmintele lor de duminică dar şi de călătorie; pe urmă ea a spus; „Unde este