Leamas păru luat prin surprindere.

— De unde ştii că m-au acuzat că am furat bani?

Dar Mundt nu răspunse.

— Fiedler e un mare prost, remarcă Mundt. Imediat după ce am citit raportul prietenului nostru, Peters, am ştiut de ce ai fost trimis, la fel cum am ştiut şi că Fiedler va cădea în capcană. Fiedler mă urăşte atât de mult! Încuviinţă din cap, ca şi când ar fi vrut să întărească adevărul observaţiilor sale. Oamenii tăi erau la curent cu asta, desigur. A fost o operaţiune foarte inteligentă. Cine a pregătit-o, spune-mi? Smiley? El a fost?

Leamas nu răspunse.

— Ştii, am vrut să văd raportul lui Fiedler despre interogatoriul pe care ţi l-a luat el. I-am spus să mi-l trimită. Tot amâna, şi ştiam că am dreptate. După care, ieri, a făcut să circule raportul în Comitetul Executiv, dar mie nu mi-a trimis niciun exemplar. Cineva de la Londra a fost foarte isteţ.

Leamas nu spuse nimic.

— Când l-ai văzut ultima oară pe Smiley? întrebă Mundt în treacăt.

Leamas ezită, nesigur pe el. Îl durea capul îngrozitor.

— Când l-ai văzut ultima oară? repetă Mundt.

— Nu-mi amintesc, răspunse în cele din urmă Leamas. Practic, nu mai făcea parte din schemă. Mai dădea pe acolo din când în când.

— E foarte bun prieten cu Peter Guillam, nu?

— Da, cred că da.

— Guillam, credeai tu, studia situaţia economică din RDG. O mică secţie ciudată din Serviciul tău, nu prea erai sigur cu ce anume se ocupă.

— Da.

Privirea i se înceţoşă, nu mai auzea limpede, iar capul îi zvâcnea nebuneşte de durere. Ochii îi ardeau şi îl dureau. Îi era rău.

— Ei bine, când l-ai văzut ultima oară pe Smiley?

— Nu-mi amintesc… nu-mi amintesc.

Mundt clătină din cap.

— Ai o memorie foarte bună, când e vorba de orice mă incriminează pe mine. Toţi ne amintim când am văzut ultima dată pe cineva. De exemplu, tu l-ai văzut după ce te-ai întors de la Berlin?

— Da, cred că da. Am dat nas în nas cu el… odată, la sediu, la Londra. Leamas închisese ochii; asuda. Nu mai pot continua, Mundt… nu pentru mult timp, Mundt. Mi-e rău.

— După ce te-a agăţat Ashe, după ce a căzut în capcana întinsă pentru el, aţi luat masa de prânz împreună, nu?

— Da. Prânzul împreună.

— Masa s-a terminat pe la ora patru. Unde te-ai dus după aceea?

— Cred că m-am dus în City. Nu-mi amintesc exact… pentru Dumnezeu, Mundt, murmură Leamas ţinându-se cu mâna de cap, nu pot să continui. Nenorocitul ăsta de cap…

— Şi după aceea, unde te-ai dus? De ce te-ai descotorosit de urmăritorii tăi, de ce erai aşa de nerăbdător să scapi de ei?

Leamas nu spuse nimic: respira repede şi greu, ţinându-şi capul îngropat în mâini.

— Răspunde doar la această întrebare, şi pe urmă poţi să pleci. O să ai un pat. Poţi să dormi, dacă vrei. Altminteri, te întorci în celulă, înţelegi? O să fii legat din nou şi hrănit pe podea, ca un animal, înţelegi? Spune-mi unde te-ai dus.

Pulsaţiile puternice din cap deveniseră şi mai intense, încăperea se învârtea; auzea în jurul lui voci şi paşi; forme spectrale îi treceau fără încetare prin faţa ochilor, tăcute şi vaporoase; cineva striga, dar nu la el; uşa era deschisă, şi era sigur că o deschisese cineva. Încăperea era plină de oameni, şi toţi strigau deodată, pentru ca imediat să dispară; unii dintre ei chiar plecaseră, le auzea paşii care se îndepărtau, cu un zgomot asemănător vuietului din capul lui. Ecoul muri şi se aşternu liniştea. Apoi, întocmai ca atingerea îndurării, cineva îi puse o cârpă rece pe frunte, iar mâini binevoitoare îl luară şi îl duseră.

Se trezi pe un pat de spital, şi la capul patului era Fiedler, care fuma o ţigară.

Fiedler

Leamas începu să analizeze situaţia, încercând să înţeleagă ce se petrece cu el. Un pat cu aşternuturi. O singură încăpere fără grilaje la ferestre, doar perdele şi geamuri mate. Pereţi verde pal, linoleum verde-închis; şi Fiedler care-l studia, fumând.

O infirmieră i-a adus de mâncare: un ou, o supă slabă şi fructe. Se simţea ca naiba, dar bănuia că e mai bine să mănânce. Aşa că se apucă de mâncat sub privirile lui Fiedler.

— Cum te simţi? îl întrebă acesta.

— Al dracu’ de rău, răspunse Leamas.

— Dar mai bine?

— Cred că da. Ezită. Nemernicii ăia m-au snopit.

— Ai omorât o santinelă, ştii?

— Bănuiam că aşa s-a întâmplat… La ce să te aştepţi, dacă pui la cale o operaţiune atât de tâmpită? De ce nu ne-au arestat imediat pe amândoi? De ce au stins toate luminile? Dacă a fost ceva mult prea organizat, asta a fost.

— Mi-e teamă că noi, ca naţiune, avem tendinţa să supraorganizăm. Pentru străini, asta trece drept eficienţă.

Se lăsă din nou liniştea.

— Ţie ce ţi s-a întâmplat? întrebă Leamas.

— E, şi eu am fost frăgezit pentru interogatoriu.

— De oamenii lui Mundt?

— De oamenii lui Mundt şi de Mundt. A fost o senzaţie foarte specială!

— E un fel de a vedea lucrurile.

— Nu, nu; nu din punct de vedere fizic. Fizic, a fost un coşmar, dar trebuie să înţelegi că Mundt a avut un interes special să scoată untul din mine. În afară de mărturisiri.

— Pentru că ai născocit povestea aia despre…

— Pentru că sunt evreu.

— O, Doamne, murmură Leamas.

— Din cauza asta am avut parte de un tratament special. Tot timpul mi-a susurat-o în urechi. A fost foarte ciudat.

— Ce spunea?

Fiedler nu răspunse. Într-un sfârşit, murmură:

— Totul e de domeniul trecutului.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

— În ziua în care am fost arestaţi, am făcut o cerere către Comitetul Executiv pentru un mandat civil pentru arestarea lui Mundt ca duşman al poporului.

— Dar eşti nebun - ţi-am spus, eşti nebun de legat, Fiedler! Niciodată el nu va…

— Mai erau şi alte probe împotriva lui, în afară de mărturia ta. Probe pe care le-am strâns în ultimii trei ani, una câte una. Mărturia ta a furnizat dovezile de care aveam nevoie; asta a fost tot. De îndată ce totul a fost clar, am pregătit un raport şi l-am trimis tuturor membrilor Comitetului Executiv, cu excepţia lui Mundt. L-au primit în aceeaşi zi în care am făcut cererea pentru mandat.

— Ziua în care am fost arestaţi.

— Da. Ştiam că Mundt se va lupta. Ştiam că are prieteni în