Comitetul Executiv sau, cel puţin, oameni care să-i cânte în strună, oameni suficient de speriaţi ca să alerge la el de îndată ce primeau raportul meu. Ştiam că, până la urmă, va pierde. Comitetului Executiv îi fusese pusă la dispoziţie arma de care avea nevoie ca să-l distrugă; aveau raportul şi, în cele câteva zile cât am fost noi interogaţi, l-au citit şi recitit până când şi-au dat seama că este adevărat, iar fiecare a ştiut că şi ceilalţi sunt la curent. În cele din urmă, au reacţionat. Reuniţi de frica lor comună, de slăbiciunea lor comună şi de faptele pe care le aflaseră, s-au întors împotriva lui şi au ordonat formarea unui complet de judecată.

— Un complet de judecată?

— Unul secret, bineînţeles. Se reuneşte mâine. Mundt este arestat.

— Şi care este cealaltă probă? Cea pe care ai obţinut-o tu.

— Aşteaptă şi-ai să vezi, răspunse zâmbitor Fiedler. Mâine ai să vezi.

Fiedler rămase tăcut o vreme, urmărindu-l pe Leamas cum mănâncă.

— Şi completul ăsta de judecată, întrebă Leamas, de cine este condus?

— Asta depinde de preşedinte. Nu este un Tribunal al Poporului - e important să nu uităm asta. Este mai mult în spiritul unei investigaţii - un comitet de anchetă, adică, împuternicit de Comitetul Executiv să facă investigaţii şi să dea raportul despre un anumit… fapt. Raportul conţine o recomandare. Într-un caz de felul ăsta, recomandarea este echivalentă cu un verdict, dar rămâne secretă, ca o parte a procedurilor Comitetului Executiv.

— Cum funcţionează? Există avocaţi, procurori şi judecători?

— Sunt trei judecători, răspunse Fiedler. Şi, de fapt, există şi avocaţi. Mâine eu însumi voi pleda împotriva lui Mundt. Karden îl va apăra.

— Cine-i Karden?

Fiedler ezită.

— Un tip foarte dur, explică el. Arată ca un doctor de ţară, mărunţel şi binevoitor. A fost la Buchenwald.

— De ce Mundt nu se poate apăra singur?

— A fost dorinţa lui Mundt. Se zice că acest Karden va chema un martor.

Leamas ridică din umeri.

— Asta e treaba ta, remarcă.

Se aşternu din nou tăcerea. În cele din urmă, Fiedler spuse gânditor:

— Nu m-ar fi deranjat - nu cred că m-ar fi deranjat, nu atât de mult, oricum dacă m-ar fi torturat din pricina mea, din ură sau din gelozie. Înţelegi? Durerea aceea care nu se mai sfârşeşte şi îţi spui tot timpul: „Şi dacă o să leşin, şi dacă o să reuşesc să îndur durerea, natura o să aibă grijă de asta“, şi durerea care se intensifică, la fel ca un violonist care urcă pe coarda mi. Te gândeşti că nu merge mai sus, dar merge - aşa şi cu durerea, creşte, creşte, şi tot ce face natura este să te aducă de la o notă la alta, asemenea unui copil surd care este învăţat să audă. Şi tot timpul murmura: „evreu… evreu…“. Aş fi putut să înţeleg, sunt sigur de asta, dacă ar fi făcut-o pentru un ideal, pentru Partid, dacă vrei, sau dacă m-ar fi urât pe mine. Dar n-a fost asta; el ura…

— E-n regulă, îl opri Leamas, tu ştii mai bine. E un ticălos.

— Da, repetă Fiedler, e un ticălos.

Părea tulburat. „Vrea să se laude în faţa cuiva“, reflectă Leamas.

— M-am gândit mult la tine, adăugă Fiedler. M-am gândit la discuţia pe care am avut-o, îţi aminteşti, despre „motor“.

— Care motor?

Fiedler zâmbi.

— Îmi pare rău, a fost o traducere brută. Voiam să spun „suflet“, forţa care ne animă, spirit, impuls; sau oricum îi spun creştinii.

— Eu nu sunt creştin.

Fiedler ridică din umeri.

— Ştii ce vreau să zic, zâmbi el din nou, lucrul care te stânjeneşte… O să mă exprim altfel. Să presupunem că Mundt are dreptate. Mi-a cerut să mărturisesc; trebuia să mărturisesc că lucram mână-n mână cu spionii britanici care plănuiau să-l ucidă. Înţelegi raţionamentul - că întreaga operaţiune a fost ticluită de spionajul britanic ca să ne instige mă rog, pe mine, pentru a-l lichida pe cel mai bun om din Abteilung. Să întoarcem propriile arme împotriva noastră.

— A încercat şi cu mine, replică Leamas cu indiferenţă, şi adăugă: Ca şi cum eu aş fi copt toată povestea asta murdară.

— Dar ceea ce vreau eu să spun este asta: să presupunem că ai fi făcut-o, să presupunem că ar fi adevărat - dau un exemplu, înţelegi, o ipoteză: ai ucide un om, un om nevinovat…

— Mundt este el însuşi un ucigaş.

— Să presupunem că nu este. Să presupunem că pe mine ar fi vrut ei să mă omoare: ar face Londra chestia asta?

— Depinde… depinde de necesităţi…

— A, făcu Fiedler satisfăcut, depinde de necesităţi. Ca Stalin, de fapt. Cu accidentul rutier şi cu statistica. E o mare uşurare.

— De ce?

— Trebuie să dormi puţin, îl sfătui Fiedler. Comandă ce vrei de mâncare. Îţi vor aduce orice doreşti. Mâine o să poţi vorbi. Când ajunse la uşă, se uită înapoi şi spuse: Ştii, suntem cu toţii o apă şi-un pământ, asta e partea comică.

Leamas adormi curând, mulţumit să ştie că Fiedler este aliatul lui şi că, în scurt timp, aveau să-l trimită la moarte pe Mundt. Aştepta cu nerăbdare lucrul ăsta de foarte multă vreme.

Capitolul 19

Şedinţă de partid

 

Liz era fericită la Leipzig. Austeritatea îi era pe plac - îi oferea mângâierea sacrificiului. Căsuţa în care stătea era întunecoasă şi mizeră, mâncarea era sărăcăcioasă, şi cea mai mare parte trebuia să ajungă la copii. Discutau politică la fiecare masă, ea şi Frau Ebert, secretar al organizaţiei locale Leipzig-Hohengrün, o femeie mărunţică, palidă, al cărei soţ era administratorul unei cariere de piatră din afara oraşului. Era ca şi când ar fi trăit într-o comunitate religioasă, se gândea Liz; o mănăstire sau un kibbutz, sau ceva de genul ăsta. Aveai senzaţia că lumea este mai bună pentru stomacul tău gol. Liz ştia puţină germană, pe care o învăţase de la mătuşa ei, şi a fost uimită de cât de repede a reuşit să-şi folosească aceste cunoştinţe. A încercat mai întâi în compania copiilor, care au zâmbit şi au ajutat-o. Copiii s-au purtat ciudat la început, ca şi când ar fi fost cineva foarte deosebit, de mare valoare, sau o raritate; în a treia zi, unul dintre ei şi-a adunat curajul şi a întrebat-o dacă a adus ciocolată de la, „