Serile aveau loc activităţile de partid. Distribuiau literatură, vizitau membri ai organizaţiei care nu-şi îndepliniseră îndatoririle sau aveau absenţe la şedinţe, treceau pe la centrul organizaţiei de cartier pentru dezbateri privind „Probleme legate de împărţirea centralizată a producţiei agricole“, la care erau prezenţi toţi secretarii organizaţiilor locale, şi participau la o şedinţă a Consiliului Consultativ Muncitoresc de la o fabrică de maşini-unelte aflată la periferia oraşului.

În fine, în ziua a patra, joi, avu loc propria lor şedinţă de filială. Asta urma să constituie, cel puţin pentru Liz, cea mai extraordinară experienţă; avea să fie un exemplu pentru tot ceea ce ar fi putut fi organizaţia ei din Bayswater într-o bună zi. Aleseseră un titlu minunat pentru discuţiile din seara aceea - „Coexistenţa după două războaie” -, şi se aştepta o participare record. Fusese trimisă o circulară la toate organizaţiile locale, avuseseră grijă să nu aibă loc nicio altă reuniune rivală prin împrejurimi în seara aceea; în plus, nu era o zi în care să se facă cumpărături până târziu.

Veniră şapte oameni.

Şapte oameni, cărora li se adăugau Liz, secretarul de filială şi tipul de la organizaţia districtuală. Liz afişă un aer brav, dar era teribil de supărată. Abia dacă se putea concentra asupra vorbitorului, şi, atunci când încercă, văzu că acesta folosea lungi cuvinte nemţeşti compuse, pe care, oricum, ea nu le înţelegea. Semăna cu şedinţele din Bayswater, semăna cu vecernia de la mijlocul săptămânii, de pe vremea când se ducea la biserică - acelaşi mic grup de feţe docile ale gazdelor, aceeaşi conştiinţă de sine aferată, aceeaşi senzaţie a unei idei măreţe în mâinile unor oameni mărunţi. Avea întotdeauna acelaşi sentiment - era groaznic, e adevărat, dar aşa simţea - îşi dorea să nu apară nimeni, pentru că era o situaţie teribilă şi sugera persecuţie, umilinţă, reprezenta ceva la care puteai să reacţionezi.

Dar şapte oameni nu însemnau nimic: era mai rău decât nimic, pentru că reprezentau dovada inerţiei maselor care nu puteau fi atrase. Ţi se rupea inima.

Încăperea era mai bună decât sala de clasă din Bayswater, dar nici măcar asta nu era o consolare. În Bayswater fusese distractiv să încerci să găseşti o sală. În primele zile, se prefăcuseră că sunt altceva, nu membri de Partid. Închiriaseră camere dosnice prin cârciumi, o sală de consiliu la Ardena Café, sau se întâlniseră în secret în casa câte unuia dintre ei. Atunci li se alăturase Bill Hazel, de la liceu, şi folosiseră sala lui de clasă. Chiar şi aşa exista un risc - directorul credea că Bill conduce un cerc dramatic, aşa că, măcar teoretic, ar fi putut să fie controlaţi. Într-un fel sau altul, locul acela se potrivea mai bine decât această Sală a Păcii din prefabricate, cu crăpături pe la colţuri şi cu tabloul lui Lenin. De ce puseseră rama aia stupidă de jur împrejurul tabloului? Mănunchiuri de tuburi de orgă răsărind de prin colţuri şi steguleţe prăfuite care decorau sala. Avea ceva din aerul unei înmormântări fasciste. Uneori se gândea că Alec avea dreptate - credeai în lucruri pentru că aveai nevoie s-o faci; nu era important în ce anume credeai, asta nu avea valoare în sine, nici semnificaţie. El obişnuia să spună: „Câinele se scarpină unde îl mănâncă. Pe fiecare câine îl mănâncă în alt loc“. Nu, era greşit, Alec nu avea dreptate - să spui aşa ceva era imoral. Pace şi libertate şi egalitate - astea erau fapte, bineînţeles că erau. Dar istoria? - toate legile acelea pe care le dovedea Partidul. Nu, Alec greşea: adevărul exista în afara oamenilor, era demonstrat în istorie, oamenii trebuie să i se închine, să fie zdrobiţi de el, dacă e nevoie. Partidul era avangarda istoriei, nucleul luptei pentru Pace… a citit alineatul acela cu oarecare nesiguranţă. Ar fi vrut să fi venit mai mulţi oameni. Şapte erau aşa de puţini. Arătau aşa de necăjiţi; necăjiţi şi flămânzi.

Şedinţa odată terminată, Liz o aşteptă pe Frau Ebert să adune broşurile nevândute de pe masa greoaie de lângă uşă, să-şi completeze carnetul de participant şi să-şi pună haina, căci în seara aceea era frig. Oratorul plecase - destul de nepoliticos, se gândea Liz - înainte de discuţiile generale. Frau Ebert era la uşă, cu mâna pe întrerupător, când, din întuneric, apăru un bărbat, postat exact în pragul uşii. Pentru o fracţiune de secundă, Liz crezu că este Ashe. Era înalt, blond şi purta un impermeabil dintre acelea cu nasturi de piele.

— Tovarăşa Ebert? întrebă el.

— Da?

— Caut o tovarăşă englezoaică, Gold. Stă cu dumneavoastră?

— Eu sunt Elizabeth Gold, interveni Liz, şi bărbatul intră în hol, închizând uşa în urma lui, astfel că lumina îi cădea din plin pe chip.

— Sunt Holten, de la organizaţia de cartier. Îi arătă un act lui Frau Ebert, care rămăsese lângă uşă, iar ea aprobă din cap şi-i aruncă o privire cam neliniştită lui Liz. Mi s-a cerut să-i transmit tovarăşei Gold un mesaj din partea Comitetului Executiv, continuă bărbatul. Este legat de o schimbare în programul dumneavoastră; o invitaţie de a participa la o şedinţă specială.

— O, exclamă Liz cam prosteşte. I se părea fantastic că ar fi putut auzi vreodată de ea Comitetul Executiv.

— Este un gest, preciză Holten. Un gest de bunăvoinţă.

— Dar eu… dar Frau Ebert… începu Liz, complet neajutorată.

— Sunt sigur că tovarăşa Ebert vă va ierta, având în vedere împrejurările.

— Desigur, replică Frau Ebert iute.

— Unde se va ţine şedinţa?

— Este necesar să plecaţi în seara asta, răspunse Holten. Avem mult de mers. Aproape de Görlitz.

— La Görlitz… Unde-i asta?

— În est, răspunse repede Frau Ebert. La graniţa cu Polonia.

— Putem să vă ducem acasă cu maşina acum. Vă puteţi lua lucrurile şi, imediat după aceea, ne vom continua călătoria.

— În seara asta? Acum?

— Da! Holten nu părea să fie de părere că Liz are de ales.

Îi aştepta o maşină mare şi neagră. În faţă era un şofer şi pe capotă un steag. Arăta mai degrabă a maşină militară.