— Pe vremuri, oamenii mă puteau păcăli foarte uşor, pentru că nu aveam încredere în mine.

— Simpla reducere a numărului oamenilor de pe acest pământ reprezintă o rezolvare certă a problemei tale sociale specifice, i-am sugerat eu.

Sugestia mea se adresa din nou unei persoane surde.

— Spune, dacă poţi, cine le-a învăţat pe furnicile astea cum pot obţine apă, mă provocă el din nou.

De câteva ori îi oferisem răspunsul evident potrivit căruia Dumnezeu era cel care le învăţase. Ştiam, din neplăcuta experienţă acumulată, că nici nu-mi va respinge, dar nici nu-mi va accepta teoria. Devenea din ce în ce mai înverşunat, repetând la nesfârşit întrebarea. L-am lăsat în pace pe Frank, aşa cum mă sfătuiau, de altfel, şi Cărţile lui Bokonon. "Fereşte-te de omul care se străduieşte să înveţe, învaţă şi apoi descoperă că nu a devenit mai înţelept, ne spune Bokonon. El nutreşte resentimente criminale fată de cei care sunt ignoranţi fără să se fi chinuit să ajungă astfel."

M-am dus să-l caut pe pictorul grupului, micul Newt.

125

Tasmanienii

Când am dat de el pictând un peisaj devastat la vreo patru sute de metri de peşteră, micul Newt m-a întrebat dacă vreau să îl duc cu maşina în Bolivar, să caute vopseluri. El nu putea conduce. Picioarele nu-i ajungeau la pedale.

Aşa că am pornit spre Bolivar şi, pe drum, l-am întrebat dacă mai simte vreo nevoie sexuală. M-am plâns că eu, unul, nu mai simţeam nici una, nu mai aveam nici un vis de acest fel, absolut nimic.

— Pe vremuri, aveam vise cu femei înalte de şapte, zece, cincisprezece metri, îmi zise el. Iar acum? Nici nu-mi mai aduc aminte cum arăta pitica mea ucraineancâ!

Mi-am amintit ceva ce citisem despre băştinaşii din Tasmania, oameni obişnuiţi să umble goi care, atunci când au fost descoperiţi de albi, în secolul al XVII-lea, nu cunoşteau agricultura, creşterea animalelor, meşteşugul construcţiilor şi, probabil, nici focul. Din cauza ignoranţei lor, europenii i-au considerat atât de înapoiaţi, încât primii colonişti, care erau puşcăriaşi din Anglia, s-au apucat să-i vâneze, ca să se amuze. Viaţa a început să li se pară atât de insuportabilă băştinaşilor, încât aceştia au încetat să se mai înmulţească.

I-am spus lui Newt că fuseserăm castraţi de o deznădejde similară.

Newt făcu o remarcă foarte ageră:

— Probabil că plăcerea pe care o simţi în pat este, într-o măsură mai mare decât ne-am putea imagina, legată de plăcerea perpetuării speciei umane.

— Desigur, dacă am avea printre noi o femelă aptă de reproducere, poate că situaţia s-ar schimba radical. Biata Hazel a depăşit cu mult până şi vârsta la care ar mai putea avea fie şi un copil mongoloid.

Newt îmi spuse că ştie destul de multe despre idioţii mongoloizi. La un moment dat frecventase o şcoală pentru copii handicapaţi, şi câţiva dintre colegii lui erau mongoloizi.

— Din clasa noastră, cel mai frumos scria o fată mongoloidă, Myrna — mă refer la caligrafie, nu la conţinut. Nu m-am mai gândit la ea de ani de zile.

— Şcoala era bună?

— Nu-mi aduc aminte decât ce ne spunea directorul. Se răstea mereu la noi prin sistemul de difuzoare, admonestându-ne pentru vreo prostie pe care o făcuserăm, şi întotdeauna începea aşa: "M-am săturat până-n gât..."

— Asta descrie destul de bine felul în care mă simt eu aproape tot timpul.

— Poate că asa şi trebuie să te simţi.

— Newt, vorbeşti ca un bokononist.

— Şi de ce nu, la urma urmei? Din câte ştiu eu, bokononismul este singura religie care vorbeşte despre pitici.

Când nu scriam, citeam cu sârg Cărţile lui Bokonon, dar pasajul despre pitici îmi scăpase. I-am fost recunoscător lui Newt pentru că îmi atrăsese atenţia asupra sa, deoarece fragmentul de text surprindea, în versuri, paradoxul nemilos al reflecţiei bokononiste — sfâşietoarea necesitate de a minţi despre realitate şi sfâşietoarea imposibilitate de a minţi despre ea.

Piticul, ah, piticul, cum se mai împăunează şi clipeşte,

Ştiind că omu-i atât de mare pe cât se crede şi doreşte!

126

Zi-i, fluiere,-nainte{11}

— Ce religie deprimantă! am exclamat.

Am schimbat apoi discuţia, abordând subiectul utopiilor, a ceea ce ar fi putut fi, ce-ar fi trebuit să fie sau ce-ar mai putea fi dacă lumea s-ar dezgheţa.

Dar Bokonon se ocupase şi de asta, scriind o carte întreagă despre utopii, Cartea a şaptea, pe care a intitulat-o Republica lui Bokonon. Acolo se află aceste aforisme îngrozitoare:

Mâna care aprovizionează farmaciile cârmuieşte lumea.

Să ne întemeiem republica pornind cu un lanţ de farmacii, un lanţ de băcănii, un lanţ de camere de gazare şi un sport naţional. Pe urmă ne putem scrie Constituţia.

L-am făcut pe Bokonon cioroi nenorocit şi am schimbat din nou subiectul. Am vorbit despre actele eroice individuale pline de semnificaţii. Am adus laude felului în care muriseră Julian Castle şi fiul său. Înainte de încetarea tornadelor, plecaseră pe jos spre Casa din Junglă a Speranţei şi Îndurării, ca să ofere tot ajutorul şi alinarea de care erau în stare. Şi felul în care îşi găsise sfârşitul biata Angela mi se părea plin de măreţie: culesese un clarinet din dărâmăturile oraşului Bolivar şi începuse să cânte, fără să-şi pună întrebarea dacă muştiucul nu era cumva contaminat cu gheaţă-9.

— Zi-i, fluiere-nainte, am murmurat eu gâtuit.

— Poate o să găseşti şi tu un mod onorabil de a muri, îmi zise Newt.

Era o afirmaţie foarte bokononistă.

Mi-am exprimat brusc dorinţa de a urca pe muntele McCabe şi de a lăsa în vârf un simbol măreţ. Am ridicat mâinile de pe volan pentru o clipă, ca să-i arăt cât de puţine simboluri deţin.

— Dar care o fi simbolul potrivit, Newt? Care dracu' o fi? (Am apucat iar volanul.) E sfârşitul lumii, eu sunt aproape ultimul om rămas pe faţa pamintului şi am înaintea mea cel mai înalt munte. Acum ştiu care mi-a fost karass-ul, Newt. Zi şi noapte, timp de cinci sute de mii de ani, poate, karass-ul meu a lucrat să mă aducă în vârful acestui munte.

Am dat din cap, aproape în lacrimi:

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce trebuie să duc cu mine?

În timp ce rosteam întrebarea, priveam în gol prin parbriz, atât de în gol încât de-abia