— Şi ai lăsat vopseaua sub arcadă, i-am zis eu.

— De unde ştii? mă întrebă Crosby.

— A găsit-o altcineva, care a scris o poezie.

Nu m-am interesat chiar atunci cum îşi găsiseră sfârşitul Angela Hoenikker Conners şi Philip şi Julian Castle, pentru că asta ar fi însemnat să vorbesc despre Mona. Nu eram încă în stare s-o fac.

Nu voiam să vorbesc despre moartea Monei mai ales pentru că, în taxi, cei doi Crosby şi micul Newt arătau deplasat de veseli.

Hazel îmi furniza o explicaţie pentru voioşia lor.

— Să vezi cum ne-am aranjat! Avem o groază de bunătăţi de mâncare. Când ne trebuie apă, facem un foc şi topim nişte gheaţă. Ne-am poreclit "familia lui Robinson Elveţianul".

123

Oameni si şoareci

Au trecut astfel şase luni ciudate — timp în care am scris această carte. Hazel descrisese exact situaţia atunci când numise grupul nostru "familia lui Robinson Elveţianul", deoarece supravieţuiserăm unei furtuni, eram izolaţi, iar traiul ne devenise destul de uşor. Avea chiar un oarecare farmec de film Walt Disney.

E drept că nu supravieţuise nici un animal sau vreo plantă. Dar gheaţa-9 conserva porci, vaci, căprioare şi grămezi de păsări şi de fructe până când aveam nevoie să Ie dezgheţăm şi să le gătim. Mai mult, rămăseseră tone de conserve care nu aşteptau decât să fie găsite sub dărâmăturile oraşului Bolivar. Şi se părea că suntem singurii rămaşi în viaţă pe insula San Lorenzo.

Hrana nu reprezenta o problemă, şi nici hainele sau adăpostul, deoarece vremea era mereu la fel — fierbinte, uscată, încremenită. Eram monoton de sănătoşi. După toate aparenţele, microbii muriseră şi ei, sau poate doar dormeau.

Adaptarea noastră era aşa de mulţumitoare si de liniştită încât nimeni nu s-a mirat sau revoltat atunci cina Hazel a făcut remarca: "Tot e bine că nu sunt ţânţari".

Hazel stătea pe un scăunel cu trei picioare, pe locul unde fusese casa lui Frank. Cosea laolaltă bucăţi de pânză albă, roşie şi albastră. Asemenea lui Betsy Ross{9}, făcea un drapel american. Nimeni nu avea inima să-i spună că roşul este de fapt portocaliu, că albastrul bătea în verde-prăzuliu şi că stelele pe care le decupase aduceau mai degrabă cu steaua lui David decât cu stelele în cinci colţuri ale steagului american.

Soţul ei, care se pricepuse întotdeauna la bucătărie, făcea o tocană într-o oală de fier pusă pe un foc de lemne. El ne pregătea toată mâncarea; îi plăcea să gătească.

— Arată bine şi miroase la fel de bine, am zis eu.

Crosby îmi făcu cu ochiul:

— Nu trageţi în bucătar! Face şi el ce poate.

Fundalul sonor al acestei conversaţii plăcute era alcătuit din ti-ti-ti- urile şi ta-ta-ta-urile scoase de un emiţător Morse meşterit de Frank, care transmitea automat mesaje S.O.S. Zi şi noapte lansa strigăte de ajutor.

— Salvaţi sufletele noassstreee, îngână Hazel, acompaniind emiţătorul în timp ce cosea, salvaţi sufletele noassstreee.

— Cum stai cu scrisul? mă întrebă ea.

— Bine, mami, bine.

— Când o să ne arăţi şi nouă ceva?

— Când o să fie gata, mami.

— Mulţi scriitori faimoşi sunt din Indiana.

— Ştiu.

— Vei face parte dintr-o vastă galerie. (Zâmbi încrezătoare.) E o carte amuzantă?

— Eu aşa sper, mami.

— Îmi place să mă amuz.

— Ştiu.

— Fiecare dintre cei de aici are o specialitate, ceva de oferit celorlalţi. Tu scrii cărţi care ne fac să râdem, Frank face chestii ştiinţifice, micul Newt pictează tablouri pentru noi toţi, eu cos, iar Lowie găteşte.

— "Multe mâini înseamnă puţină treabă." Proverb chinezesc.

— Chinezii ăştia erau tare deştepţi.

— Aşa e. Să le cinstim memoria.

— Îmi doresc să-i fi studiat mai amănunţit.

— Era destul de greu, fie şi în condiţii ideale.

— Îmi doresc să fî studiat mai amănunţit totul.

— Toţi regretăm câte ceva, mami.

— Mortul de la groapă nu se mai întoarce.

— Cum spunea poetul, mami, "Dintre toate vorbele despre oameni şi şoareci, cele mai triste sunt «era să fie»"{10}.

— Ce frumos şi adevărat!

124

Colonia de furnici a lui Frank

Nu-mi făcea nici o plăcere s-o văd pe Hazel terminând drapelul, pentru că eram vârât până-n gât în planurile ei încurcate. Avea impresia că fusesem de acord să înfig tâmpenia aia în vârful muntelui McCabe.

— Dacă eu şi Lowe am fi mai tineri, ne-am urca noi până acolo. Dar tot ce putem face este să ţi-l dăm ţie, împreună cu gândurile noastre bune.

— Mami, nu ştiu dacă vârful muntelui e un loc potrivit pentru drapel.

— Ştii tu alt loc?

— O să mă gândesc.

I-am lăsat singuri şi am coborât în peşteră să văd cu ce se mai ocupă Frank.

Nu se ocupa cu nimic nou. Privea colonia de furnici pe care o construise. Pescuise din ruinele tridimensionale ale oraşului Bolivar câteva furnici supravieţuitoare şi le crease o lume bidimensională, făcând un sandvici de furnici şi ţărână între două geamuri. Furnicile nu puteau face nimic fără ca Frank să bage de seamă şi să comenteze.

Experimentul oferise imediat rezolvarea misterului supravieţuirii furnicilor într-o lume lipsită de apă. Din câte ştiu eu, erau singurele insecte care supravieţuiseră, şi reuşiseră formând cu corpurile lor ghemuri în jurul bucăţelelor de gheaţă-9. Corpurile lor generau destulă căldură pentru a produce o picătură de rouă, iar jumătate din furnici — cele dinspre centru — mureau. Rouă era potabilă. Iar cadavrele suratelor erau comestibile.

— Beţi, mâncaţi şi vă veseliţi, căci mâine vom pieri, le-am spus eu lui Frank şi micilor săi canibali.

Reacţia lui era mereu aceeaşi. O predică ţâfnoasă despre învăţămintele pe care le pot trage oamenii urmărind furnicile.

Răspunsul meu era şi el standard. "Natura este minunată, Frank. Minunată."

— Ştii care e secretul succesului furnicilor? mă întrebă el pentru a o mia oară. Furnicile cooperează.

— E un cuvânt bine ales, n-am ce zice: cooperare.

— De unde ştiu ele cum să obţină apă?

— De unde ştiu eu cum să obţin apă?

— Ştii foarte bine că ăsta-i un răspuns prostesc.

— Îmi pare rău.

— Pe vremuri, luam în serios răspunsurile prosteşti pe care mi le dădeau oamenii. Însă am trecut de faza asta.

— O adevărată piatră de hotar.

— M-am maturizat foarte mult.

— Iar preţul l-a plătit omenirea întreagă, ca să zic aşa.

Îi puteam spune liniştit astfel de lucruri lui