era scris cu vopsea albă un calipso bokononist. Literele se distingeau clar. Era o inscripţie recentă. Dovada faptului că existau şi alţi supravieţuitori.

Cântecelul suna astfel:

 

Va fi o zi când lumii noastre ceasul îi va suna

Tot ce ne-a dat vreodată Domnul înapoi va lua.

Şi dacă-n ziua tristă să-L cerţi amar vei vrea,

Nu te sfii: zâmbind, dreptate îţi va da.

 

 

120

În atenţia celor interesaţi

 

Mi-am amintit o reclamă la o colecţie de cărţi pentru copii, intitulată Cartea cunoaşterii. În reclamă, un băieţel şi o fetiţă îşi priveau încrezători tatăl. "Tăticule, întreba unul din ei, de ce e cerul albastru?" După câte se pare, răspunsul putea fi găsit în Cartea cunoaşterii.

Dacă tăticul meu ar fi fost lângă mine în timp ce eu şi Mona coboram pe drumul dinspre palat, aş fi avut o groază de întrebări pentru el: "Tăticule, de ce sunt pomii ăştia rupţi? Tăticule, de ce au murit toate păsările? Tăticule, de ce e cerul atât de oribil şi plin de viermi? Tăticule, de ce e marea aşa de încremenită?"

Mi-am dat seama că sunt persoana cea mai calificată pentru a răspunde la aceste întrebări. În caz că i-ar fi păsat cuiva, ştiam ce se întâmplase, unde şi cum.

Ei, şi?

Mă întrebam unde ar putea fi cadavrele victimelor. Mona şi cu mine ne-am îndepărtat cu aproape doi kilometri de ascunzătoare fără să vedem nici un mort.

Nu eram nici pe departe atât de curios în ceea ce-i priveşte pe supravieţuitori, poate pentru că-mi dădeam seama că voi fi nevoit să contemplu mai întâi multe cadavre. Nu am văzut coloane de fum care să arate existenţa unor focuri aprinse; însă ar fi fost şi destul de greu să Ie zăreşti profilate pe orizontul plin de tornade.

Ceva mi-a atras atenţia: o aureolă albăstruie în jurul moţului de piatră ciudat din vârful muntelui McCabe. Părea să mă cheme, şi brusc mi-a trecut prin cap ideea prostească şi teatrală de a urca muntele împreună cu Mona. Dar ce sens ar fi avut asta?

Ajunsesem acum la poalele muntelui. Ca din întâmplare, Mona se depărtă, părăsi drumul şi începu să urce povârnişul muntelui. M-am luat după ea.

Am ajuns-o pe creastă. Privea ţintă un amfiteatru natural. Nu plângea.

Ar fi putut plânge.

În amfiteatru se aflau mii şi mii de cadavre. Pe buzele fiecăruia dintre acestea se vedea promoroaca alb-albăstruie a gheţii-9.

Întrucât corpurile nu erau învălmăşite, era clar că oamenii se adunaseră după încetarea vântului cumplit. Şi, de vreme ce fiecare dintre cei morţi avea un deget încremenit pe buze sau în apropierea acestora, mi-am dat seama că fiecare dintre ei se refugiase în acest loc melancolic şi se o-trăvise cu gheaţă-9.

Erau bărbaţi, femei şi copii, mulţi dintre ei în poziţia boko-maru. Toţi aveau feţele întoarse spre centrul amfiteatrului, ca nişte spectatori.

Eu şi Mona am privit spre locul asupra căruia erau aţintiţi toţi ochii îngheţaţi, spre centrul amfiteatrului. Acolo se afla un cerc gol, ca un loc de unde ar fi vorbit un orator.

Ne-am apropiat cu grijă de locul acela, ferindu-ne să atingem cadavrele încremenite. Am găsit acolo o piatră. Sub piatră era un bilet scris de mână, care spunea:

 

În atenţia celor interesaţi: oamenii din jurul vostru sunt aproape toţi supravieţuitorii vânturilor care au urmat îngheţului mării. Ei l-au luat prizonier pe profetul mincinos numit Bokonon. L-au adus aici, l-au pus în mijlocul adunării şi l-au somat să le spună precis ce anume are de gând Dumnezeu Atotputernicul şi ce e de făcut. Şarlatanul le-a zis că Dumnezeu încearcă, fără nici o îndoială, să-i omoare, probabil pentru că s-a săturat de ei, şi că ar trebui să aibă bunul simţ să moară. Ceea ce au şi făcut, după cum puteţi constata.

Biletul era semnat de Bokonon.

 

 

121

Nu răspund destul de repede

 

— Cât cinism! am şuierat eu.

Mi-am ridicat privirea şi m-am uitat la amfiteatrul acoperit cu cadavre.

— E cumva pe-aici?

— Nu-l văd, răspunse Mona blând.

Nu era întristată sau furioasă. De fapt, părea pe punctul de a izbucni în râs.

— Bokonon a spus întotdeauna că nu-şi va urma niciodată sfatul, pentru câ ştie că acesta e complet inutil.

— Sper câ e aici! am zis eu mânios. Gândeşte-te ce neruşinare, să îi sfătuiască pe toţi cei de-aici să-şi ia zilele!

Mona pufni în râs. N-o mai auzisem niciodată râzând. Avea un râs surprinzător de aspru şi profund.

— Găseşti ceva amuzant în asta?

Mona ridică încet braţele:

— E atât de simplu! Rezolvă atât de simplu totul pentru toţi.

Râzând în continuare, începu să se caţere printre miile de stane de piatră. Se opri la jumătatea urcuşului şi se întoarse spre mine. Îmi strigă:

— Dacă ai avea puterea s-o faci, ţi-ai dori să readuci la viaţă pe vreunul dintre oamenii aceştia? Răspunde-mi acum.

— N-ai răspuns destul de repede, mă anunţă ea voioasă, după o jumătate de minut scursă în tăcere. Şi, cu zâmbetul pe buze, Mona se aplecă, atinse pământul, se îndreptă, duse mâna la gură şi muri.

Am jelit? Mi s-a spus că da. H. Lowe Crosby, Hazel şi micul Newt m-au găsit împleticindu-mă pe drumul de întoarcere. Se aflau în unicul taxi din Bolivar, care fusese cruţat de furtuni. Mi-au spus că plângeam. Şi Hazel plângea, dar de bucurie că sunt în viaţă.

M-au vârât în taxi.

Hazel m-a luat în braţe.

— Eşti cu mami acum. Nu te mai gândi la nimic.

Mi-am lăsat mintea să se golească de gânduri. Am închis ochii. Cu o uşurare tâmpă, m-am sprijinit de proasta aia necioplită, corpolentă şi transpirată.

 

 

122

Familia lui Robinson Elveţianul

 

M-au dus la ceea ce mai rămăsese din casa suspendată peste cascadă a lui Franklin Hoenikker. Nu mai rămăsese decât peştera din spatele cascadei, care devenise un fel de iglu adăpostit sub o cupolă transparentă alb-albăstruie de gheaţă-9.

Gospodăria avea patru membri: Frank, micul Newt şi cei doi Crosby. Supravieţuiseră într-o ascunzătoare subterană din palat, însă mult mai expusă şi mai neconfortabilă decât tainiţa mea. Ieşiseră de-acolo în momentul când vânturile se potoliseră, în timp ce eu şi Mona rămăseserăm ascunşi încă trei zile.

S-a întâmplat să dea, ca prin minune, de taxiul care îi aştepta sub arcada de la intrarea în palat. Găsiseră o cutie cu vopsea albă, aşa că Frank pictase pe portierele din faţă steluţe,