se şi întâmpla cu Mona şi cu mine în adăpostul nostru de piatră. Măcar puteam să cugetăm. Unul dintre lucrurile la care mă gândeam era că tot confortul fizic al adăpostului nu putea îndulci faptul că eram izolaţi.

În primele douăzeci şi patru de ore petrecute sub pământ, tornadele au zguduit de nenumărate ori chepengul ascunzătorii noastre. De fiecare dată, presiunea din adăpost scădea brusc, iar urechile ne pocneau şi ţiuiau.

Cât despre radio, pârâia, foşnea şi-atât. Nu am auzit nici măcar un bip telegrafic pe toată lungimea benzii de unde scurte. Dacă mai era cineva în viaţa, cu siguranţă nu emitea semnale.

Şi nici în ziua de azi viaţa nu emite nici un semnal.

Mi-am închipuit că tornadele, răspândind pretutindeni promoroaca otrăvitoare a gheţii-9, distruseseră totul şi pe toţi de pe faţa pământului. Iar cei rămaşi în viaţă urmau să moară curând de sete, de foame, de furie sau de nepăsare.

M-am întors la Cărţile lui Bokonon, pe care încă nu le cunoşteam atât de bine încât să-mi dau seama că e cazul să mă aştept să găsesc acolo alinarea spirituală. Am sărit peste avertismentul de pe pagina de titlu a Cărţii întâi:

 

"Nu fi fraier! Închide cartea aceasta imediat! E plină de foma!"

 

Foma înseamnă, desigur, minciuni. Şi apoi am citit cele ce urmează:

 

La început Dumnezeu a făcut Pământul şi, în singurătatea Sa cerească, l-a privit.

Şi Dumnezeu a spus: "Să facem făpturi însufleţite din noroi, astfel ca noroiul să vadă lucrarea Noastră". Şi Dumnezeu a plăsmuit din noroi toate făpturile de pe faţa pământului, şi printre acestea se număra şi omul. Numai noroiul prefăcut în om putea vorbi. Dumnezeu se aplecă spre noroiul prefăcut în om, care se ridică, privi în jur şi vorbi. Omul clipi. "Ce rost au toate acestea?" întrebă el politicos.

"Totul trebuie să aibă un rost?" întrebă Dumnezeu.

"Bineînţeles", răspunse omul.

"Atunci te las pe tine să te gândeşti la rostul pe care îl au toate acestea", spuse Dumnezeu.

Şi plecă.

Mi s-a părut o aberaţie.

"Bineînţeles că e o aberaţie!" spune Bokonon.

Aşa că m-am îndreptat spre neasemuita Mona pentru a găsi o alinare mult mai adâncă.

Privind-o visător cum stătea pe celălalt pat, mi-am imaginat că în spatele ochilor ei minunaţi se ascund taine străvechi, din vremea Evei.

Nu voi descrie scena sexuală sordidă care a urmat. Destul că voi spune că am fost dezgustător şi respins cu dezgust.

Pe tânără nu o interesa câtuşi de puţin reproducerea, ideea îi repugna. Înainte ca lupta noastră să ia sfârşit, mă convinsese (şi mă convinsesem şi singur) că eu am născocit procedeul acela ciudat, plin de gemete şi transpiraţie prin care sunt concepuţi copiii.

Întorcându-mă în patul meu, scrâşnind din dinţi, mi-am închipuit că pur şi simplu nu ştie ce lucruri anume presupune dragostea fizică. Dar apoi i-am auzit vocea blândă:

— Ar fi foarte neplăcut să avem acum un copil, nu-i aşa?

— Da, am încuviinţat eu posomorât.

— Păi află că aşa se fac copiii, în caz că nu ştiai.

 

 

119

Mona îmi mulţumeşte

 

"Astăzi voi fi un ministru al educaţiei din Bulgaria, ne spune Bokonon. Iar mâine voi fi Elena din Troia." Morala e clară: Fiecare dintre noi trebuie să fie ceea ce este. Şi, ascuns în adăpost, la asta mă gândeam şi eu, ajutat de Cărţile lui Bokonon.

Bokonon ne îndeamnă să cântăm laolaltă cu el:

 

Fiecare, cu chef, fără chef, ajunge să facă

Ce-i necesar, neclar necesar, neclar necesar,

Şi-o facem neclar, o facem neclar, o facem neclar,

Pân-ce ne crapă, corpul ne crapă, corpul ne crapă.

 

Am compus o melodie pentru cuvintele acestea şi o fluieram în timp ce pedalam la bicicleta care acţiona ventilatorul datorită căruia primeam aer, aer proaspăt ca în vremurile bune.

— Omul inspiră oxigen şi expiră dioxid de carbon, i-am zis Monei.

— Poftim?

— Chestii ştiinţifice.

— Aha.

— Unul dintre secretele vieţii pe care omul nu le-a înţeles multă vreme: unele făpturi inspiră ceea ce expiră altele şi viceversa.

— N-am ştiut asta.

— Ştii acum.

— Mulţumesc.

— Cu plăcere.

După ce pedalam până împrospătam atmosfera din adăpost, mă dădeam jos de pe bicicletă şi mă căţăram pe treptele de fier ca să văd ce mai e pe-afară. Făceam asta de câteva ori pe zi. În cea de-a patra zi am văzut, prin fanta îngustă a chepengului săltat, că vremea se stabilizase întrucâtva.

Stabilitatea era însă de tip dinamic, deoarece tornadele erau la fel de numeroase, şi aşa au şi rămas până în clipa de faţă. Însă gurile vârtejurilor nu mai măturau şi pustiau pământul. Gurile lor, căscate în toate direcţiile, se retrăseseră la o altitudine de vreo opt sute de metri. Iar înălţimea la care se aflau varia atât de puţin încât San Lorenzo părea protejat de un clopot de sticlă.

Am mai aşteptat trei zile, ca să fim siguri că tornadele erau chiar atât de potolite pe cât păreau. Apoi ne-am luat provizii de apă şi am ieşit la suprafaţă.

Aerul era uscat, fierbinte şi de o nemişcare lugubră.

Auzisem odată pe cineva spunând că anotimpurile din zona temperată sunt de fapt şase la număr; vara, toamna, amorţirea, iarna, dezmorţirea şi primăvara. Mi-am adus aminte de asta în momentul în care am ieşit prin chepeng şi mi-am rotit ochii, am ascultat şi adulmecat împrejurimile.

Nu mirosea a nimic. Nu se zărea nici o mişcare. La fiecare pas, promoroaca alb-albăstruie scrâşnea sub tălpile mele. Şi fiecare scrâşnet răsuna până departe. Anotimpul amorţirii se sfârşise. Pământul era amorţit.

Era iarnă, de-a pururi.

Am ajutat-o pe Mona să iasă. I-am atras atenţia să nu pună mâna pe promoroaca alb-albăstruie şi să nu ducă mâna la gură.

— Moartea nu a fost niciodată mai aproape, i-am zis. Ajunge doar să atingi pământul cu mâna, apoi să-ţi atingi buzele, şi s-a terminat cu tine.

Mona clătină din cap:

— Ce mamă rea!

— Poftim?

— Pământul-mamă nu mai e o mamă iubitoare.

"Hei! E cineva acolo?" am strigat eu prin ruinele palatului. Vântul cumplit săpase canioane în grămada de pietre. Eu şi Mona am căutat fără prea mare tragere de inimă eventualii supravieţuitori — fără tragere de inimă, pentru că nu percepeam nici o urmă de viaţă. Nu scăpase nici măcar un şobolan cu mustăţi tremurânde.

Arcada porţii palatului era singura construcţie rămasă intactă. Eu şi Mona ne-am apropiat de ea. La baza ei