O crăpătură despică asemenea unui fulger meterezul, la trei metri de locul unde stăteam. Am fost despărţit de tovarăşii mei.

Castelul gemea şi trosnea din toate încheieturile.

Ceilalţi au înţeles pericolul în care se află. Aveau să se prăbuşească o dată cu tonele de zidărie. Deşi crăpătura nu era lată nici de o jumătate de metru, săriră peste ea cu salturi eroice.

Numai imperturbabila Mona trecu păşind peste crăpătură.

Crăpătura se strânse scrâşnind, apoi se căscă obscen. H. Lowe Crosby, Hazel, Horlick Minton şi soţia sa Claire rămăseseră prinşi în capcana fatală.

Eu, Frank şi Philip Castle am întins mâinile şi i-am trecut de cealaltă parte pe cei doi Crosby. Braţele noastre încercau acum să ajungă la soţii Minton.

Feţele le erau netulburate. Pot doar să-mi imaginez ce le trecea prin cap. Cred că se gândeau la demnitate, la decenţa emoţională mai întâi de toate.

Panica nu le stătea în fire. Nu cred că le stătea însă nici sinuciderea. Au murit din cauza bunei lor cuviinţe, partea condamnată a castelului îndepărtându-se de noi ca un vapor de lângă chei.

Probabil că şi lor le trecuse prin minte imaginea călătoriei, deoarece ne făcură cu mâna, cu o amabilitate obosită. Se ţineau de mână. Erau cu faţa spre mare. Se îndepărtară de noi şi se prăbuşiră, muriră în iureşul catastrofei!

116

Un "clac" gigantic

Prăpastia nefiinţei se căsca la câţiva centimetri de picioarele mele. Am privit în jos. Marea mea călduţă înghiţise totul. O perdea de praf plutea leneşă peste apă, singură amintire a prăbuşirii.

Lipsit de uriaşul acoperământ dinspre mare, latura de nord a palatului ne întâmpina cu un zâmbet ştirb de lepros pe faţa lui ţepoasă. Ţepii erau grinzile zdrobite. Chiar dedesubtul locului unde mă aflam se găsea o cameră expusă. Lipsită de sprijin, podeaua i se înclina, înaintând în gol ca o trambulină. Pentru o clipă, mi-am dorit să cobor pe trambulină, să ţâşnesc de acolo într-o săritură ameţitoare, să-mi lipesc braţele de corp şi să mă afund, fără să ridic un strop, în eternitatea călduţă.

Am fost trezit din reverie de ţipătul unei păsări micuţe aflate deasupra capului meu. Părea să mă întrebe ce se-ntâmplă. "Cip-cirip?" mă întrebă ea.

Am privit cu toţii pasărea, apoi ne-am uitat unii la alţii. Ne-am îndepărtat îngroziţi de hău. Când mi-am ridicat piciorul de pe dala de piatră pe care stătusem până atunci, aceasta a început să se clatine. Era la fel de instabilă ca un balansoar. Şi acum se înclina spre trambulină.

Piatra căzu pe trambulină, transformând-o într-un tobogan pe care începură să se rostogolească mobilele rămase în cameră.

Mai întâi apăru un xilofon, săltând rapid pe rotiţele sale. Apoi ieşi o noptieră, care se luase la întrecere cu o lampă de benzină. Dupe ele veneau nişte scaune, încercând să le prindă din urmă.

Undeva, în camera de dedesubt, ascuns vederii noastre, ceva greoi se pusese în mişcare. Se îndrepta spre tobogan. Într-un sfârşit, îşi arătă prora aurită. Era barca în care zăcea trupul lui "Papa".

Ajunse la capătul toboganului. Prora i se înclină, se îndreptă apoi în jos, şi barca se prăbuşi cu totul.

"Papa" fu aruncat din barcă şi căzu separat. Am închis ochii.

Se auzi un sunet ca şi cum o uşă imensă, de mărimea bolţii cereşti, o poartă a raiului ar fi fost închisă cu grijă. Un "clac" gigantic.

Am deschis ochii — marea era de gheaţă-9.

Uscatul acoperit de verdeaţă părea acum din sidef alb-albăstrui.

Cerul se întunecase. Borasisi — Soarele — devenise o pată de un galben bolnăvicios, mică şi nemiloasă.

Cerul se umpluse de viermi. Viermii erau tornade.

117

Adăpost

Am privit în sus, spre locul unde se aflase pasărea. Un vierme enorm, cu gură violet, era chiar deasupra mea. Zumzăia ca un roi de albine. Se rotea. Zvâcnind obscen, înghiţea aerul.

Am fugit care-ncotro de pe meterezele distruse. Ne-am repezit în jos pe scările dinspre uscat.

H. Lowe Crosby şi Hazel au fost singurii care au ţipat. "Cetăţeni americani! Cetăţeni americani!" strigară ei, de parcă tornadelor le-ar fi păsat de gargalonul din care Ie fac parte victimele.

Nu i-am văzut pe cei doi Crosby. Coborâseră pe o altă scară. Strigătele lor şi zgomotul făcut de ceilalţi, care se îmbulzeau şi fugeau, reverberau până la mine printr-un coridor al castelului. Eram însoţit de neasemuita Mona, care se luase tăcută pe urmele mele.

Întrucât şovăiam, neştiind ce să fac, Mona se strecură pe lângă mine şi deschise uşa anticamerei de la apartamentul lui "Papa". Pereţii şi tavanul dispăruseră, dar podeaua era la locul ei, iar în centru acesteia se afla chepengul tainiţei. Sub cerul brăzdat de viermi, sub licăririle violet ale gurilor tornadelor, am ridicat chepengul.

În gâtlejul tainiţei erau înfipte trepte de fier. Am pus la loc chepengul şi am coborât pe trepte.

La capătul scării am descoperit un secret de stat. "Papa" îşi amenajase acolo un adăpost confortabil. Avea un puţ de ventilaţie, cu un ventilator acţionat de o bicicletă medicinală. Într-unul dintre pereţi se afla un rezervor cu apă. Apa era dulce şi bună, necontaminată de gheaţa-9. În adăpost se mai aflau o toaletă chimică, un radio pe unde scurte şi un catalog de amenajări interioare; mai erau şi lăzi cu delicatese, băuturi şi lumânări. Şi revista National Geographic — numerele din ultimii douăzeci de ani.

Şi un exemplar din Cărţile lui Bokonon.

Şi două paturi.

Am aprins o lumânare. Am desfăcut o cutie de supă de pui Campbell şi am încălzit-o pe un arzător. Am umplut două pahare cu rom.

Mona stătea pe un pat. M-am aşezat pe celălalt.

— O să spun un lucru pe care cred că bărbaţii li l-au mai spus de nenumărate ori femeilor, am anunţat-o. Totuşi, nu cred că până în acest moment cuvintele au avut o asemenea încărcătură.

— Da?

Mi-am desfăcut mâinile:

— Am rămas doar noi doi.

118

Fecioara de fier şi tainiţa

Cea de-a şasea Carte din Cărţile lui Bokonon este dedicată durerii, în special torturilor la care oamenii îşi supun semenii. "Dacă voi ajunge să fiu atârnat în cârlig, ne avertizează Bokonon, aşteptaţi-vă la un spectacol foarte omenesc."

Bokonon vorbeşte apoi despre roată şi gheata spaniolă, despre fecioara de fier, veglia şi tainiţă.

În fiecare dintre ele de plâns avea-vei parte,

Dar doar aici ai timpul să te gândeşti, pe moarte.

Şi aşa