Trag câteva concluzii ferme. Ce a reuşit să agonisească Wanda poate fi taxat, chiar şi în Occident, drept prosperitate. Raportat la standardele noastre, o avere colosală. Dar oricât de bine ar fi fost cotată ca artistă, n-a opintit de una singură. Miroase de la trei mii de kilometri, fără să bată vântul, a niscai porte-feuilles-uri din piele fină care au pus un umăr vârtos. Păi, numai vizonul auriu de la secţia de blănuri din debaraua ei costă cam patruzeci de mii de dolari. Asta o ştiu tot de la mama. Frecventează Biblioteca Americană şi ăia au toate cataloagele marilor magazine, din toate megalopolisurile. O chestie deşteaptă! Gineşti obiectul, preţu-i alături, nu-ţi rămâne decât să faci comanda. Ce simplu e, fraţilor, şi noi nu ne-am prins!

Există un ceva care mi se înşurubează în minte, semnificativ în definirea personalităţii Wandei. La platforma ei financiară, nu mai era obligată să lucreze la Club, chiar dacă barosanii plătesc fabulos. "O pereche de rinichi talentaţi, că acolo-i mişcarea 'oaţă!", după cum explică Mary Istanbul, şi vă asigur că ştie ce vorbeşte, "scoate pe seară chenzina mea, liberă de orice taxe. Strict show-ul, fără să facă pluta!"{4}

În concluzie, în materie de bani, Wanda era o gămană. Avidă şi insaţiabilă. Sau lucra de plăcere. Pătimaş. Din viciu, încerca fiori subtili, despuindu-se cu fiţe dinaintea unor ochi salivând de pofte. Oricum, o vizită la Clubul cu pricina se impune. O voi comite chiar diseară, împreună cu Ene. Incognito, fără legitimaţii. Una-i atmosfera cu insignă sub rever, şi alta cu garoafă pe rever. Cum la Babuin se vede insigna chiar dacă o înghite, îl prefer pe Ene.

Lângă dosarul de afaceri al Wandei, îl găsesc pe cel personal. Cam subţirel. E născută la Bucureşti, în 1970. Părinţii — Mircea şi Gabriela. În mod normal, sunt oameni relativ tineri, cel mult în preajmă de pensie. A absolvit Liceul de limbi străine în 1989. Amănuntul spune multe, avem clar de-a face cu o familie de mahări. Nu trebuie să vă explic cine putea să intre la Zoia Kosmodemianskaia! Feciori şi fătuci de ştabi sau nababi ai epocii, relaţii şi bani! În primul rând, bani. Dacă-i ai, relaţiile vin de la sine... Nu-i căsătorită. Paşaport plin de vize. Venea în ţară de trei patru ori pe an, pentru circa zece zile. Asta până mai deunăzi, de şase luni n-a mai călătorit. Probabil a lichidat businessul cu nemţii... Atât. Un dosar curios de firav. Nici corespondenţă nu găsesc. Nu primeşte sau nu păstrează. Eventual vom chestiona poştaşul.

În bibliotecă, nici o carte de beletristică. Doar dicţionare, ghiduri turistice, albume de reclamă, superbe — The American South, La Bretagne vue du ciel etc. Mai interesant, din punctul meu de vedere, e cel de fotografii. Nimic din albumele de odinioară, din care, răsfoindu-l, privitorul putea reconstitui istoria unei familii pe itinerarul a trei, patru generaţii; nu există nici un subiect tras în poză pe care să nu-l cheme Wanda. Ea, mereu ea, şi întotdeauna singură. Pe plajă, pe uliţă, la volanul unor maşini decapotabile, fotoportrete de studio, instantanee în faţa unor obiective turistice celebre, în ţinută de seară. În mare toaletă, arată trăsnet! E atât de fascinant distinsă, încât nu-ţi poţi închipui că o asemenea făptură a ţinut vreodată în mână un sul de hârtie igienică. Aşa cum nu-mi pot imagina WC-uri publice în universul botticellian. Dacă vreţi să ştiţi, seamănă leit cu Grace Kelly, principesă de Monaco, prototipul de fiinţă minunată, imposibil de închipuit în ipostazele prozaice ale muritorilor de rând. După cum alţii dau impresia că trăiesc toată viaţa într-o încăpere faianţată, unde uşile se ţin îndeobşte închise.

Există şi fotografii nud. Opere de artă! Pe bune! Fotograful, scula, modelul — toate Zeiss! Şi ideea, de milioane! Adică poziţia subiectului, decorul, elementele de recuzită reproduc pânze celebre, din celebre galerii. Aşadar, iat-o pe Wanda în decorul voluptuos al Olympiei lui Manet, blonda Wanda substituindu-se brunei şi focoasei ducese de Alba, admirându-se în oglinda plasată la şmecherie de Velasquez pentru Maja desnuda, primenindu-se în baia de acum o sută de ani a lui Degas şi încă vreo cinşpe chestii din astea, când nimfă, când zeiţă, când bambilică à la Toulouse-Lautrec, după filozofia de viaţă şi mediul pe care-l frecventa cândva maestrul.

Nu mă îndoiesc că există şi casete pe care şi-a tras show-urile. Merită vizionate pentru că am impresia că fata vedea meserie. O voi face în primul moment de respiro. Până atunci, am de depăşit un moment fioroso: întâlnirea cu părinţii Wandei. Chiar dacă pe copil îl cheamă "asasinul din debara" şi-i un netrebnic, o astfel de veste nu-i de natură să-ţi stimuleze apetitul pentru gimnastica de dimineaţă.

Pe urmă, de unde ştim că Wanda a fost o ticăloasă? De ce?! Că se despuia cu muzică şi martori, aşa cum mama mare nu cuteza s-o facă nici în noaptea nunţii? Câştiga şi ea o pâine. Trăim în secolul diversităţii ocupaţionale. Mai amintiţi-vă că toate aghiotantele lui Ceauşescu umblau încheiate până la tiroidă şi cu câte o chiflă în vârful capului. Erau Maica Tereza?

***

Dat în paşte, zmeul nostru! Din nou, mi-a luat-o înainte. Doamna State, mama, a aflat acum o jumătate de ceas despre decesul Wandei. Un telefon anonim. Dincolo de buimăceala momentului, dă impresia unei femei care-a fost dusă de mână toată viaţa.

Să le luăm pe rând.

Un interior (e interesant de ştiut unde a copilărit şi evoluat Wanda) civilizat, bine întreţinut. La o privire fugară, perioada de prosperitate a familiei se situează cam prin anii '60-'80. Piesele importante provin din vitrinele mai spălăţele din epocă: magazinul de mobilă din Piaţa Palatului şi cel de la Coada lui Mihai Viteazul. Pe pereţi, tablouri de cotă interbelică — Vermont, Biju, Kimon Loghi, două Schweitzer — Cumpăna...

Tatăl, Mircea State, fost judecător la Tribunalul Capitalei, şi-a întâlnit superiorul acum doi ani. L-a curăţat ciroza. Previzibil! A fost un individ care şi-a petrecut trei sferturi din existenţă otrăvind viaţa lui şi a semenilor. Dacă ne gândim la epocă, pe celălalt sfert i l-au halit şedinţele. Un ficat foarte ocupat.

Doamna State e încă anesteziată; pe