undeva, a înregistrat tragedia doar la nivelul epidermei şi vorbeşte în neştire. O femeie încă drăguţă la cincizeci şi ceva de ani, moale, îndobitocită. A trăit o viaţă alături de un tiran şi o simţi complet depersonalizată. Presupun că Wanda, pe care o intuiesc puternică şi voluntară, îi semăna bătrânului.

Gabriela State îmi confirmă ipoteza:

— Ei doi nu s-au înţeles niciodată. De când era Doina mică... două pietre tari. N-avea suflet rău răposatul, dar n-a fost niciodată tânăr. Nu cred că mă înţelegeţi...

— Vă înţeleg foarte bine. Prea sever, prea auster...

— Chiar aşa... O ţinea rău din scurt. Nici ciorapi de mătase n-a avut până după bacalaureat... Ruj, o petrecere, nici vorbă. Părul împletit în coade. Nici un film. Îi controla lecturile, îi scotocea prin sertare... La şapte seara, acasă, iarna la şase. Fată mare la optsprezece ani, vedea şi ea pe alţii cum se distrează... I-a dat soru-mea o rochie. I-a tăiat-o, că-i neruşinată... "Mamă, eu nu mai rezist, eu fug de-acasă..." Din cauza lui a fugit... Ca din puşcă a fugit...

Vorbeşte în cioburi care reprezintă de fapt amănuntele cele mai semnificative, startul şi conjunctura unui itinerar previzibil. O educaţie obtuză, pregătind parcă pentru călugărie, răsuceşte cu o sută optzeci de grade intenţiile care-au pavat-o. Copiii fie ajung nişte mameluci, rătăcind în viaţă ca într-o pădure neguroasă, fără lanternă, fie îşi iau lumea în cap. Devin frondişti şi satisfacţia răzbunării, când îşi saltă poalele în piaţa mare, e uriaşă. Distanţa de la codiţe pe spate şi ora optsprezece stingerea, la striptease profesionist, e ca de la Găeşti la Las Vegas. Un hap care-a zgâlţâit zdravăn infrastructura domnului State. I-a pus în mână biletul fără retur, spre garsoniera aceea de trei pe doi din mijlocul unei alei cu statui. Unele cu aripioare.

Ca din transă, doamna State îmi punctează cum s-au desfăşurat lucrurile:

— ...A dispărut de-acasă imediat după bacalaureat. O săptămână, să zic. Plecase la meditaţii, se pregătea pentru Medicină, c-aşa voia ta'su, o facultate serioasă... Nu s-a mai întors niciodată.

Ca să nu tac, presupun:

— S-au făcut cercetări, desigur...

— Vezi bine! N-am să uit noaptea aia... prima noapte. State era ca turbat, îi era frică de un accident. Eu ştiam că-i doar fugită... A anunţat imediat Miliţia. Era judecător la Capitală, avea relaţii... Au puricat toată ţara, dar n-au dat de ea. În vara lui 1992, parcă, am primit prima veste, din Italia. De ziua lui tată-său, 25 iulie. O felicitare şi trei fotografii. Goală puşcă, pe o scenă de restaurant. Se vedea lume la mese, orchestră...

Îmi ascund zâmbetul. Nici că se putea născoci o răzbunare mai bine direcţională. Un bobârnac care l-a expediat pe bietul State direct la trei metri sub nivelul solului, alături de străbuni.

— N-a mai fost niciodată acelaşi om, confirmă nevastă-sa. Zile în şir n-a scos un cuvânt. Ştiu c-a meritat-o, dar parcă a fost prea de tot... S-a pensionat imediat, se topea văzând cu ochii, ca lumânarea. După vreo doi ani, s-a dus... Nici pe patul de spital n-a iertat-o. Ultimul lui pat... A murit cu blestemul pe buze. Şi uite c-a ajuns-o... Eu acum, ce să fac? Nici nu ştiu ce să fac...

O reţin încă zece minute. După întoarcerea Wandei, relaţiile au fost reluate. Fata o vizita cam de două ori pe lună şi o ajuta substanţial cu bani. Raporturi urbane, dar stricte. Nu confidenţă, nu intimitate. Probabil că Wanda o socotea mult prea găină pe maică-sa, ca s-o introducă în viaţa şi în afacerile ei. Nu-i cunoaşte prietenii, nu ştie dacă a existat vreun bărbat, vreo legătură serioasă.

Se agaţă de braţul meu:

— Spuneţi-mi ce trebuie să fac... Nu mă lăsaţi aşa... N-am pe nimeni!

Promit să-i trimit un subaltern care o va ajuta să îndeplinească toate formalităţile şi mă ridic. Abia acum începe să plângă.

 

***

 

E un dosar neobişnuit. O spun cu toată răspunderea. Fiecare element e original. Ca să nu spun unic. Mă feresc de termenii prea categorici, iar "unic" e unul dintre aceştia. Nimic nu-i unic pe lume, decât la modul subiectiv. Femeie unică, amant unic, copil unic... Privire voalată de sentiment excesiv, vizibilitate redusă.

În cazul în speţă, trăim sub semnul specialului. Autorul, victima, până şi vecinii. N-am pomenit încă vecini atât de discreţi, de indiferenţi, de "lasă-mă, dom'le, în pace, nu mă interesează ce fac alţii..." Şi nota bene, având de papotat, colportat, comentat pe marginea unui subiect gras! Pentru cumetre cu două permanente pe an şi subsuori nerase, care vizionează viaţa din spatele perdelelor, o Wanda constituie cel mai palpitant roman care se poate închipui. Deliciu! Purcel de lapte! Halva!!! Cozonac cu nucă!!!

Ei bine, ăstora din Dionisie Lupu puţin le pasă. Au o scuză şi eu ghinion. Nu-s o faună de toate zilele...

O domnişoară bătrână, profesoară de pian. Dacă nu te cheamă Chopin sau Mozart, nu exişti. Trăieşte pe altă lume, ca şi zulufii ponosiţi de pe lângă urechi! Aştia-s rămaşi din epoca victoriană... "Iliescu?! Cine-i domnul?! A, vecinul de la demisol..." A văzut scris pe zidul blocului Jos Iliescu. Să ştie oamenii unde să-l caute...

Renunţ la test şi sun la altă uşă. Privatizaţi, soţ şi soţie, ocupaţi până peste cap, lipsesc mai tot timpul de acasă. N-ar fi observat nici dacă s-ar fi mutat Liz Taylor în bloc... Aceeaşi situaţie la alte două apartamente, patroni în veşnică criză de timp.

Poate am mai mult noroc la parter. Sun de-mi amorţeşte degetul pentru că simt mişcare dincolo de uşă. Tipii de-aici sunt cei mai reuşiţi! Dacă le aduni vârsta la un loc şi mergi îndărăt, ajungi la Tudor Vladimirescu. Au sărit amândoi din nouăzeci de ani şi se simt foarte bine. Perspectivele le sunt luminoase. Bine orientaţi politic. Şi încă cu bătaie lungă, sărind peste decenii! Domnul ţine cu mareşalul Averescu, un bărbat puternic, care-a dovedit ce poate. Doamna e de părere că în Franţa trebuie să rămână Clemenceau, abil şi gentilom. Într-un glas, mă asigură că peste zece ani vom trăi într-o Europă prosperă, pe deplin pacificată. Adică, ei şi cu mine. Presupun că se cred nemuritori.

Nu ştiu cum să mă tirez mai repede. În curtea interioară, dau peste femeia de serviciu. Am