iar gaura din aripa dreaptă lasă să scape un şuierat uşor. Furnica este o trăgătoare de elită şi e convinsă că l-a atins. Celălalt însă nu conteneşte să brăzdeze văzduhul. Aripile încă umede i se usucă puţin câte puţin, cu fiecare bătaie. Câştigă din nou înălţime şi distinge jos, sub el, coconul din care a ieşit. Dar nu simte nici cea mai mică nostalgie.

Furnica vânător continuă să pândească. O nouă salvă. O frunză mişcată de o adiere providenţială interceptează proiectilul mortal. Fluturele virează pe o aripă şi se îndepărtează.

Cea de-a 103 683-a luptătoare a Bel-o-kan-ului şi-a ratat lovitura. Ţinta se află acum dincolo de raza sa de acţiune. Contemplând visătoare lepidopterul care străbate văzduhul, ea simte, preţ de o clipă, că îl invidiază. Încotro se îndreaptă, oare? Pare să zboare chiar spre marginea lumii.

Într-adevăr, sfinxul dispare înspre est. Zboară câteva ore în şir şi, cum cerul începe să se întunece, reperează în depărtare o lucire spre care se năpusteşte de îndată.

Captivat, fluturele nu mai are decât un ţel: să atingă acea lumină fabuloasă. Ajuns în mare grabă la câţiva centimetri de sursa luminoasă, el îşi măreşte şi mai mult viteza, vrând să guste cât mai repede extazul.

Iată-l ajuns în imediata apropiere a focului. Capetele aripilor sunt gata să se aprindă. Lui însă puţin îi pasă: nu vrea decât să plonjeze acolo, înăuntrul forţei aceleia calde, şi să se bucure din plin de ea. Să se topească în soarele acesta. Se va transforma oare într-o vâlvătaie?

 

 

 

8. MELIES REZOLVĂ ENIGMA MORŢII FRAŢILOR SALTA

 

― Nu?

Scoase un chewing-gum din buzunar şi-l vârî în gură.

― Nu, nu şi nu. Nu-i lăsaţi pe ziarişti să intre! Vreau să-mi examinez mai întâi liniştit cadavrele şi pe urmă mai vedem noi. Şi stingeţi lumânările din candelabrul ăsta! De ce au fost aprinse, de fapt? A, a fost o pană de curent în clădire? Dar acum este curent, nu? Atunci, vă rog, hai să nu riscăm vreun incendiu.

Cineva suflă în lumânări, stingându-le. Un fluture ale cărui aripi se aprinseseră deja la margini scăpă în ultima clipă de incinerare.

Comisarul îşi mestecă zgomotos guma inspectând apartamentul de pe strada Faisanderie.

La acest început de secol al XXI-lea, prea puţine lucruri se schimbaseră faţă de secolul precedent. Tehnicile de criminologie evoluaseră, totuşi, simţitor. Cadavrele erau de-acum acoperite cu formol şi cu ceară vitrifiantă pentru a-şi păstra poziţia pe care o avuseseră în clipa decesului. Poliţia putea, aşadar, să studieze în voie scena crimei. Metoda era mult mai practică decât arhaicele contururi făcute cu creta.

Procedeul descumpănea într-o oarecare măsură, dar anchetatorii sfârşiseră prin a se obişnui cu victimele acestea cu ochii deschişi, având pielea şi hainele acoperite în întregime cu ceară transparentă, încremenite exact ca în secunda în care muriseră.

― Cine a ajuns primul aici?

― Inspectorul Cahuzacq.

― Émile Cahuzacq? Unde e? A, e jos... Perfect, ziceţi-i să vină aici.

Un agent tânăr ezită:

― Ăă, domnule comisar, e o ziaristă de la Écho du dimanche care pretinde că...

― Ce pretinde? Nu! Fără ziarişti pentru moment! Duceţi-vă să mi-l aduceţi pe Émile.

Méliès măsură salonul în lung şi în lat înainte de-a se apleca asupra lui Sébastien Salta. Chipul aproape că i se lipi de faciesul deformat, cu ochii ieşiţi din orbite şi sprâncenele ridicate, cu nările întredeschise şi gura larg căscată, în care se zărea limba ţeapănă. Putu să distingă până şi protezele dentare şi resturi ale ultimei mese. Omul probabil că mâncase arahide şi stafide.

Méliès se întoarse apoi spre corpurile celorlalţi doi fraţi. Pierre avea ochii larg deschişi şi gura căscată, iar prin ceara vitrifiantă se putea vedea că pielea i se făcuse ca de găină. Cât despre Antoine, faţa îi era desfigurată de o grimasă atroce de teroare.

Comisarul scoase din buzunar o lupă şi scrută epiderma lui Sébastien Salta. Firele de păr erau ţepene şi ridicate ca nişte ace. Şi el înţepenise având pielea de găină.

O siluetă familiară se profila în faţa lui Méliès: inspectorul Émile Cahuzacq. Patruzeci de ani de serviciu loial şi sârguincios la Brigada criminalistică de la Fontainebleau. Tâmple grizonate, mustaţă cu vârfuri ascuţite şi o burticică de om de treabă. Cahuzacq era un tip liniştit, care îşi ocupase locul cuvenit în societate. Singura lui dorinţă era să ajungă, în linişte şi fără prea multe hopuri, la pensie.

― Deci tu ai sosit aici primul, Émile?

― Afirmativ.

― Şi ce-ai văzut?

― Păi, ce vezi şi tu. Am cerut de îndată să se vitrifieze cadavrele.

― Bună idee. Ce părere ai despre chestia asta?

― Nu sunt răni, nu sunt amprente, nu e nici o armă a crimei, nici o posibilitate de a intra sau de-a ieşi... Fără îndoială, e o afacere încâlcită, tocmai bună pentru tine.

― Mulţumesc.

Comisarul Méliès era tânăr, având abia treizeci şi doi de ani, dar se bucura deja de o reputaţie de copoi priceput. Nu se sinchisea de rutina anchetelor poliţieneşti şi ştia să găsească soluţii originale pentru cele mai complicate cazuri.

După ce-şi terminase studiile ştiinţifice, Jacques Méliès renunţase la o carieră strălucită de cercetător pentru a se orienta spre singura lui pasiune: crima. Iniţial, cărţile fuseseră cele care-l îndrumaseră spre această călătorie în tara semnelor de întrebare. Era îndopat cu polar-uri. De la Judecătorul Ti şi până la Sherlock Holmes, trecând prin Maigret, Hercule Poirot, Dupin sau Rick Deckard, îşi însuşise trei mii de ani de investigaţii poliţiste.

Graal-ul său personal era crima perfectă, totdeauna pe punctul de a fi realizată şi niciodată îndeplinită până la capăt. Pentru a se perfecţiona mai lesne, se înscrisese la Institutul de criminologie din Paris. Acolo avu parte de prima autopsie pe un cadavru proaspăt (şi, cu acelaşi prilej, şi de primul său leşin). Învăţă cum se poate descuia o broască cu un ac de păr, cum se poate fabrica, sau, dimpotrivă, dezamorsa o bombă artizanală. Exploră nenumăratele feluri de-a muri proprii fiinţei umane.

Cu toate acestea, ceva îl dezamăgea la aceste cursuri: materia primă era de proastă calitate. Nu