Instrucţiunile din 23 iulie 1918 aveau defectul capital (sesizat de toţi juriştii) că nu suflau o vorbă despre diferenţierea de clasă între deţinuţi, din care s-ar fi putut deduce că unii trebuiau trataţi mai bine, iar alţii mai rău. Dar ele prescriau regimul de muncă, singurul element ce ne permite astăzi să ne facem, cât de cât, o imagine. Ziua de muncă era stabilită la 8 ore. În febra inovaţiilor, se hotărâse ca pentru orice muncă executată de deţinuţi, excluzând corvezile din interiorul lagărului, să se plătească (ce monstruozitate! Pana refuză să o transcrie)… 100%, potrivit tarifelor practicate de sindicatele Respectivelor ramuri. (Prin Constituţie te obligau să munceşti, dar aveau de gând să şi plătească după Constituţie – nimic de zis). E drept, din retribuţie se scădea costul întreţinerii lagărului şi a pazei. Cei „conştiincioşi”, beneficiau de un privilegiu: ei puteau locui în apartamente private, prezentându-se în lagăr numai la muncă. Pentru „hărnicie deosebită”, se promitea eliberarea înainte de termen. Dar, în general, instrucţiunile nu conţineau indicaţii amănunţite privind regimul, fiecare lagăr proceda după cum îi era voia. „In perioada edificării noii puteri şi având în vedere supraaglomerarea considerabilă a spaţiilor de detenţie, (s. N. A. S.) nu era cazul să se insiste asupra regimului, când întreaga atenţie era concentrată asupra descongestionării închisorilor. * Citeşti aceste cuvinte ca pe nişte cuneiforme babiloniene. Câte întrebări dintr-o dată: ce se petrecea în nenorocitele acelea de închisori? „Regimul nostru penitenciar este revoltător. Cea mai scurtă detenţie se transformă într-un calvar”. * Care erau cauzele sociale ale unei asemenea supraaglomerări? Prin „descongestionare” trebuie să înţelegem execuţii în masă, ori expedierea deţinuţilor în diferite lagăre? Şi ce înseamnă că nu era cazul să se insiste asupra regimului? Înseamnă că NKIU n-avea de gând să -l mai apere pe deţinut de arbitrarul comandantului de lagăr – nu e singura interpretare posibilă? Cum nu existau instrucţiuni privind regimul, în anii concepţiei juridice revoluţionare, fiecare individ cu apucături despotice putea face cu deţinutul ce voia?

  Din modica statistică (oferită de aceeaşi culegere De la închisori…) aflăm că în lagăre se prestau mai cu seamă munci fizice grele, în 1919, doar 2,5% dintre deţinuţi lucrau în ateliere meşteşugăreşti; în 1920 – 10%. Este cunoscut, de asemenea, faptul că, la sfârşitul anului 1918, Serviciul Punitiv Central (brr, ce denumire! – Te ia cu frig) întreprindea demersuri pentru înfiinţarea unor colonii agricole. Se mai ştie că, la Moscova, au fost alcătuite din deţinuţi câteva brigăzi „de şoc”, pentru repararea instalaţiilor de apă, încălzire şi canalizare în clădirile naţionalizate ale oraşului. (Vasăzică, aceşti deţinuţi – fără escortă, după cum ar fi normal să se creadă – bântuiau cu ditamai cheile de lăcătuşerie, aparate de sudură şi ţevi prin Moscova, pe coridoarele instituţiilor oficiale, prin apartamentele mărimilor vremii, chemaţi prin telefon de soţiile acestora, pentru reparaţii – şi uite că nu sunt pomeniţi în nici un fel de memorii, nu figurează în nici o piesă de teatru, în nici un film.) Dar dacă printre deţinuţi nu se găseau asemenea specialişti? Se poate presupune că se făcea în aşa fel încât să se găsească.

  Alte informaţii despre sistemul de închisori şi lagăre, aşa cum era el în 1922, ne oferă raportul – din fericire, păstrat – pe care l-a prezentat la cel de al X-lea Congres al Sovietelor şeful tuturor locurilor de detenţie din RSFSR, tovarăşul Schirvindt. * în acel an, pentru întâia oară, toate locurile de detenţie ale NKIU şi NKVD (cu excepţia locurilor speciale de detenţie ale GPU) au fost concentrate sub jurisdicţia unică a Direcţiei Generale a Locurilor de Detenţie (GUMZak) şi plasate sub aripa tovarăşului Dzerjinski. (Care, având sub cealaltă aripă locurile de detenţie ale GPU, a vrut, insaţiabil, să le dregătorească pe toate.) GUMZak reunea 330 de locuri de detenţie, ce găzduiau 80-81 de mii de persoane private de libertate – număr sporit faţă de 1920 – „în acest an, se constată o creştere permanentă a populaţiei penitenciare”. Dar din aceeaşi broşură aflăm (p. 40) că, punând la socoteală şi clienţii GPU, niciodată nu s-au înregistrat mai puţin de 150 de mii de deţinuţi, iar uneori numărul lor ajungea la 195 de mii. „Populaţia penitenciară devine tot mai stabilă cantitativ (p. 10),” numărul celor ce parvin prin tribunalele revoluţionare nu numai că nu scade, ci chiar manifestă o anumită tendinţă de creştere” (p. 13). Iar în regiunile unde, recent, avuseseră loc tulburări – în guberniile centrale ale zonei de cernoziom, în Siberia, pe Don şi în Caucazul de Nord – numărul celor aflaţi sub anchetă reprezenta 41-43% din cifra totală a deţinuţilor, ceea ce indică o frumoasă perspectivă de expansiune a lagărelor.

  În 1922, sistemul GUMZak includea: casele de reeducare prin muncă (adică închisorile cu regim de urgenţă), spaţiile de detenţie preventivă (pentru anchetă), închisorile de tranzit, cele pentru carantină şi izolare (Orlovskaia „nu-i mai poate adăposti pe toţi deţinuţii recalcitranţi”, aşa că a fost repusă în funcţiune închisoarea Krestî, ale cărei porţi fuseseră cu atâta impetuozitate deschise în februarie 1917), coloniile agricole (unde terenul era curăţat de arbuşti şi buturugi prin mijloace manuale), casele de corecţie pentru minori şi – lagărele de concentrare. O industrie penitenciară în floare – ce mai! În închisori, „la fiecare cinci locuri revin 6 persoane şi ceva, dar există case de detenţie unde la fiecare loc revin mai mult de 3 persoane” (p. 8).

  Despre clădirile închisorilor şi lagărelor aflăm că s-au degradat în aşa măsură, încât nu mai satisfac nici măcar exigenţele sanitare elementare, că sunt „într-o stare atât de precară, încât… Unele corpuri şi chiar case de reeducare întregi au trebuit să fie dezafectate” (p. 17). Despre hrană: „în 1921, locurile de detenţie au avut de traversat o situaţie dificilă: nu s-au putut asigura raţiile de hrană pentru toţi deţinuţii.” în 1922, datorită trecerii la finanţarea din bugetele locale, „situaţia materială a spaţiilor de detenţie trebuie considerată aproape catastrofală” (p. 2), comitetele guberniale au ajuns chiar