să refuze acoperirea integrală a raţiilor pentru deţinuţi. La începutul anului, pentru 150-195 de mii de deţinuţi, Gosplanul a prevăzut doar 100 de mii de raţii, barem urile de hrană au fost diminuate, unele alimente nu s-au mai distribuit defel (trei pătrimi dintre deţinuţi au primit mai puţin de 1500 de calorii pe zi), iar de la l decembrie 1922, toate locurile de detenţie, în afară de 15, cele de importanţă unională, au fost complet eliminate din programul de aprovizionare cu alimente. „Deţinuţii suferă de foame” (p.41).

  Statul îşi dorea, îşi dorea să aibă un Arhipelag, dar n-avea cu ce să -l hrănească!

  Tarifele pentru lucrări fuseseră deja reduse. „Aprovizionarea materială a fost deosebit de nesatisfăcătoare… Este de aşteptat ca ea să devină catastrofală” (p. 42). „Aproape pretutindeni se resimte o acută penurie de combustibil. Mortalitatea pe întregul GUMZak reprezenta, în octombrie 1922, nu mai puţin de l %. Aceasta înseamnă că, în decursul iernii, aveau să moară peste 6% dintre deţinuţi, poate chiar 10%?

  Toate acestea nu puteau să nu aibă repercusiuni şi asupra pazei. „Cea mai mare parte a personalului de supraveghere fuge, literalmente, de la slujbă, iar unii gardieni se dedau la speculă şi fac afaceri cu deţinuţii” (p. 43) – şi câţi dintre ei îi mai şi jefuiesc! Se constată „înmulţirea considerabilă a delictelor de serviciu în rândul personalului, împins la aceasta de foame.” Mulţi au trecut la munci mai bine plătite. „Există case de reeducare unde au rămas doar comandantul şi un singur gardian” (ne putem imagina cât de inapt pentru orice altceva) şi a trebuit să fie antrenaţi la activitatea de supraveghere deţinuţii înşişi – cei cu o comportare model”.

  De ce tărie de caracter cu adevărat dzerjinskiană, de câtă credinţă în cauza puniţiunii comuniste a fost nevoie pentru ca acest Arhipelag muribund nu numai să nu fie desfiinţat, prin trimiterea deţinuţilor pe la casele lor, ci chiar propulsat spre un viitor luminos!

  Ce se întâmplă în continuare? În octombrie 1923, deja la începutul anilor fără de nori ai NEP-ului (şi încă destul de departe de cultul personalităţii erau internate: în 355 de lagăre – 68 297 persoane private de libertate, în 207 case de reeducare – 48 163, în 105 case de detenţie şi închisori – 16 765, în 35 de colonii agricole – 2 328, plus l 041 minori şi bolnavi.*

  Şi toate astea – fără lagărele GPU! Îmbucurătoare creştere! Cârtitorii s-au acoperit de ruşine. Partidul a avut din nou dreptate: deţinuţii nu numai că n-au dat ortul popii, dar numărul lor aproape că s-a dublat, iar cel al locurilor de detenţie a crescut chiar de peste două ori, nu s-a dărâmat nimic.

  Încă o statistică sugestivă: supraaglomerarea lagărelor (creşterea numărului de deţinuţi devansa dinamica organizării lagărelor). La 100 de locuri bugetare, reveneau, în 1924, – 112 deţinuţi, în 1925 – 120, în 1926 -132, în 1927 – 177. * Cine a făcut puşcărie îşi dă seama foarte bine ce însemna pentru viaţa de zi cu zi din lagăr (priciuri, străchini la bucătărie, pufoaice) un loc pentru 1,77 deţinuţi.

  Prin dezvoltarea sistemului de lagăre, s-a declanşat o curajoasă „luptă cu fetişismul penitenciar” din toate ţările lumii, inclusiv din vechea Rusie, unde regimul nu s-a învrednicit să născocească altceva decât închisori şi iarăşi închisori. („Guvernul ţarist, care a transformat întreaga ţară îutr-o imensă temniţă, îşi dezvolta sistemul penitenciar cu un soi de cinism rafinat”). *

  Deşi, până în 1924, nici în Arhipelag n-au existat suficiente „simple colonii de muncă”, în aceşti ani, predomină „spaţiile de detenţie închise”, al Căror număr nu avea să scadă, de altfel, nici ulterior, (într-un raport din 1924, Krâlenko cere sporirea numărului de izolatoare cu destinaţie specială -pentru cei ce nu erau oameni ai muncii şi pentru cei deosebit de periculoşi din rândul oamenilor muncii (printre care avea să se prenumere, probabil, mai târziu, Krâlenko însuşi). Această formulare, a cărei paternitate îi aparţine, avea să intre ca atare în Codul reeducării prin muncă din 1924.)

  Iar în pragul „perioadei de reconstrucţie” (aşadar, începând din 1927), „rolul lagărelor – ce credeţi? Acum, după toate victoriile repurtate? –… Creşte, ca mijloc de luptă împotriva celor mai periculoase elemente ostile, a sabotorilor, chiaburimii, a propagandei contrarevoluţionare”.*

  Aşadar, Arhipelagul nu va fi absorbit de abisurile mării. Arhipelagul va trăi!

  Întocmai cum, la apariţia oricărui Arhipelag, înainte ca imaginea unei noi lumi să se înfăţişeze privirii noastre, undeva în adânc au loc importante deplasări ale unor roci de rezistenţă, şi la crearea GULag-ului s-au produs dislocări şi redefiniri majore, cvasiinaccesibile intelectului nostru. La început, un talmeş-balmeş primitiv: locurile de detenţie sunt guvernate de trei autorităţi: VCEKA – tov. Dzerjinski, NKVD – tov. Petrovski şi NKIU – tov. Kurski; în interiorul NKVD – ba GUMZak (Direcţia Generală a Locurilor de Detenţie, imediat după octombrie 1917), ba GUPR (Direcţia Generală pentru Muncă Forţată), ba din nou GUMZak; la NKIU – Direcţia Penitenciarelor (decembrie 1917), apoi Serviciul Punitiv Central (mai 1918) cu o reţea de secţii guberniale, care ţineau chiar congrese (septembrie 1920), rebotezată apoi, ca să sune mai acătării, în Serviciul Central pentru Reeducarea prin Muncă (1921). Se înţelege de la sine că o asemenea diseminare nu servea cauza puniţiunii reeducaţive şi Dzerjinski se bate pentru o conducere unică. Tocmai la timp, se produce, aproape pe neobservate, contopirea VCEKA cu NKVD: de la 16 martie 1919, Dzerjinski devine, prin cumul, şi comisar pentru afacerile interne. Iar în 1922, aşa cum am mai spus, el obţine trecerea la NKVD, adică în mâna lui, şi a tuturor locurilor de detenţie ale NKIU (25.06.1922).

  În paralel, a fost reorganizată şi paza lagărelor. La început, aceasta cădea în sarcina trupelor VOHR (Paza Internă a Republicii), apoi a celor din VNUS (Serviciul interior); în 1919, ele s-au contopit cu corpul VCEKA*, iar preşedinte al Consiliului lor Militar a devenit acelaşi Dzerjinski. (Şi cu toate acestea, cu toate acestea, până în 1924 se primeau sistematic plângeri în legătură cu frecvenţa în creştere a evadărilor şi starea precară a