Ei, şi? De ce e ziua lui Romeo lungă?

ROMEO

Dacă-i lipseşte tocmai ce-o alungă!

13

Iubeşti?

S-a dus.

BENVOLIO

ROMEO

BENVOLIO

Iubirea?

ROMEO

ROMEO

Fericirea

De-a fi iubit...

BENVOLIO

O, pentru ce amorul E-aşa tiran cât de blajin se pare?

ROMEO

O, pentru ce legat de ochi amorul,

îşi află ţinta unde-l duce dorul,

Deşi nu vede... Unde stăm la masă?

Dar stai! Ce luptă fu aci? - Nu, lasă!

Am şi aflat. Aci e multă ură,

Dar şi amorul a-ntrecut măsura.

Ei bine, ură plină de amor!

Amor setos de ură! Tot născut

Dintr-o nimica toată la-nceput!

Deşărtăciune grea voioasă jale!

Haos diform de forme ideale!

Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheaţă!

Bolnav, dai" teafăr! Somn de-a pururi treaz!

Eşti ce nu eşti: acesta e amorul

Pe care eu-l urăsc deşi-i duc dorul!

Nu-ţi vine-a râde?

BENVOLIO

Mai curând aş plânge...

De ce, o, suflet bun?

BENVOLIO

De tot ce-ndură

Romeo.

 

 

ROMEO

Vezi, iubirea-i o tortură. Căci suferinţa mea ce se răsfrânge în dragostea ce mi-o arăţi, sporită Mi-o faci prin ea şi mai nesuferită... Iubirea-i fum ce din suspine creşte, Aprinsa-i foc ce-n ochii dragi zbucneşte, Gustată e izvor de armonie Ce-ngână-auzul; dar înăbuşită E val clocotitor de mare-adâncă De lacrimi... Ah, şi ce mai este încă? Sminteală înţeleaptă! Dulce fiere! Mă duc, iubitul meu, la revedere!

BENVOLIO

Mă părăseşti aşa, în drum? Aşteaptă Că viu şi eu... îmi faci o nedreptate!

ROMEO

Ah, m-am pierdut pe mine însumi! Nu-s Aci! Eu nu-s Romeo. Fii e dus Aiurea...

Iubeşti?

BENVOLIO

Spune serios pe cine

ROMEO

S-o spun prin lacrimi şi suspine?

14

15

BENVOLIO

Nu; spune-o liniştit.

ROMEO

Faci tocmai cum Ai spune unui biet bolnav: Acum Fă-ţi testamentul liniştit. Ce greu îi cade vorba asta! Dragul meu, Ascultă, serios: iubesc - o fată.

BENVOLIO

Aceasta-am şi ochit-o eu îndată.

ROMEO

Ocheşti fără de greş în adevăr; Şi fata e frumoasă!

BENVOLIO

Scumpe văr, Un ţel frumos s-atinge lesne-mi pare...

ROMEO

Aici n-ai nimerit-o. Ca Diana, Ferită-n zaua fecioriei sale, Ea e invulnerabilă, vicleana. Cu arcu-i de copil îi dă ocoale Zadarnic Eros: nu se lasă prinsă De-o şoaptă dulce, de-o privire-aprinsă; Cu marmura de rece, n-o încântă Nici aurul ce-ar ispiti şi-o sfântă. O, şi-i bogată-n frumuseţe, însă E tot pe-atât sărmană: dacă moare Cu ea şi frumuseţea ei e stinsă.

BENVOLIO

Vrea poate să rămână-n veci fecioară?

 

ROMEO

O, da, şi prin această cumpătare Se spulberă-n risipă o comoară: Căci frumuseţea, când o cruţi, rămâne Sterilă şi, murind, cu ea omoară Şi frumuseţea zilelor de mâine; E prea frumoasă, prea cuminte, prea Cuminte-n frumuseţea ei, căci vrea Prin chinul meu mărirea să şi-o crească; Ea s-a jurat în veci să nu iubească, Făcând prin jurământul ei barbar Din mine-un mort, ce mai trăieşte doar Nenorocirea lui azi să ţi-o spuie.

BENVOLIO

Ascultă-mi povaţa: alt leac nu e Decât să-ncerci s-o uiţi dacă se poate...

ROMEO

învaţă-mă să uit întâi de toate!

BENVOLIO

îndreaptă-ţi ochii spre-alte frumuseţi.

ROMEO

Dar s-o ador mai mult atunci mă-nveţi. Căci masca ce sărută fruntea unei Femei frumoase, nu ne face oare Să bănuim tot farmecul ce-ascunde Sub negrul ei? Şi poţi avea puterea Când ai orbit să uiţi ce-a fost vederea, Comoara scumpă ce-i acum pierdută? Arată-mi o femeie ne-ntrecută în farmece, - şi-o să mă lase rece. Ea-mi dă prilej să văd ce mult o-ntrece Cu farmecu-i divin fermecătoarea! Adio dar! Nu poţi să-mi dai uitarea...

16

17

BENVOLIO

Am să ţi-o dau, sau mor îndatorat. (Pleacă amândoi)

SCENA A II-A CAPULET, PARIS ŞI UN SER VITOR

CAPULET

Şi Montague-i lovit de-acea măsură La fel cu mine. Cred că rău n-am face, Bătrâni cum suntem să cădem la pace...

PARIS

E trist că vă dezbină vechea ură Pe voi, cei mai de seamă cetăţeni, Dar, conte, la-ntrebarea ce v-am pus Ce-mi veţi răspunde?

CAPULET

Fata, cum v-am spus, E cam străină-ntr-ale lumii încă Abia-mplini patrusprezece ani. Să-şi irosească înc-o vară-două Mireasma lor pân' ce o să ne pară Mai pârguită pentru-o viaţă nouă.

PARIS

Mai fragede ca ea se măritară Şi-s mame fericite azi.

CAPULET

Se poate.

Dar prea curând se veştejesc mai toate! Tot ce-am nădăjduit e azi ţărână. Şi ea numai, în viaţa mea bătrână, -Acest copil ce-mi moşteneşte-averea -

18

E azi nădejdea mea şi mângâierea...

Ci, scumpe Paris, poţi să-ţi cerci norocul:

Fă-i curte, şi de vei găsi mijlocul

Să-i placi aşa încât să-ţi dea cuvântul,

N-am să-ţi refuz nici eu consimţământul.

La noapte, după datina străbună,

Dau o serbare unde se adună

Un mare număr de-oaspeţi dragi. Poftim

Şi dumneata, pe care-l preţuim

Mai mult ca toţi, şi numărul sporeşte.

în casa mea modestă deci pofteşte

Să vezi mai multe pământene stele

Ce-n farmec pot întuneca pe cele

Cereşti. Şi-astfel cum zburdă un copil,

Când vede pe şăgalnicul april,

Săltând pe urma iernii gârbovite,

Aşa plăcerea ochii să-ţi desfete

Văzând mănunchiul drăgălaş de fete

Ca nişte flori de-abia îmbobocite...

Ascultă-le pe toate şi priveşte

La toate, şi închină-te acelei

Ce mai presus de toate străluceşte.

Copila mea şi dânsa printre ele-i,

Deşi prea timpurie în cununa

Acestor flori, - doar că-i mai mult cu una...

Să mergem... (către servitor) Tu grăbeşte-te, mişele,

Cutreieră Verona şi-mi găseşte

Pe toţi cei scrişi acolea pe hârtie;

Le spune că-i poftesc la sindrofie

Să vină toţi cu inima voioasă

Şi să se simtă ca la ei acasă...

(Capulet şi Paris ies)

SERVITORUL

Găseşte pe cei scrişi acolea pe hârtie! Scrie la carte că cizmarul să-şi vadă de cot, croitorul de calapod, pescarul de penel şi zugravul de năvod: iar pe mine mă trimite să găsesc pe cei scrişi acolea pe hârtie, şi

19

eu habar n-am ce fel de nume a scris acolea cine le-a scris... Trebuie să caut vreun cărturar... Uite că tot am eu noroc! (Intră Bcn volio