Domnul Lippincott păstră o tăcere destul de lungă.

— Dacă vrei să spui, rupse el tăcerea, că testamentul Fenellei ar favoriza anumite alte persoane în ordinea importanţei, s-ar putea să fie aşa într-o oarecare măsură. Cîţiva servitori bătrîni, o guvernantă bătrînă, o instituţie sau două de caritate dar nimic altceva. Există o dispoziţia în ceea ce-o priveşte pe d-ra Andersen, dar suma nu e aşa de mare pentru că stabilise, după cum probabil ştii, o sumă destul de mare pentru d-ra Andersen.

Am încuviinţat. Ellie îmi spusese că întreprinsese ceva în acest sens.

— Ai fost bărbatul ei. Nu avea nici o altă rudă mai apropiată Dar cred că întrebarea dumitale nu se referea numai la aşa ceva.

— De fapt nu ştiu la ce m-am gîndit cînd am pus-o, am răspuns. Dar oricum, într-un fel sau altul, ai reuşit domnule Lippincott, să mă faci să devin bănuitor. Bănuitor nu ştiu pe cine, sau de ce. Numai — ei, bine — bănuitor. Nu mă pricep la finanţe, am adăugat.

— Nu, asta e numai in aparenţă. Dă-mi voie să-ţi spun că nici eu nu am clar conturată ideea sau vreo bănuială anume. Dar la moartea cuiva se face de obicei un bilanţ al afacerilor acelei persoane. Lucrul acesta se poate face repede sau poate fi amînat un timp.

— Ceea ce vrei să spui, de fapt, este că cineva ar dori să se facă totul mai repede, dar să se folosească de cei care vor să amîne. Şi să ajungă să mă determine să semnez acele amînări — sau cum le zici unor asemenea hîrtii.

— Dacă afacerile Fenellei nu erau, să zicem, într-o stare destul de bună, ei bine, s-ar putea că moartea ei prematură să favorizeze pe cineva, n-o să dăm nume, pe cineva care în felul acesta şi-ar şterge urmele mai uşor dacă ar trebui să trateze cu o persoană mai puţin avizată, cum ai fi dumneata. Am mers destul de departe şi n-aş mai vrea să discut pe marginea unui asemenea subiect. Nu ar fi echitabil.

A urmat o slujbă religioasă destul de simplă, ţinută în bisericuţa din apropiere. Dacă aş fi putut să nu asist, ar fi fost mai bine pentru mine. Îi uram pe toţi cei care mă tot priveau, înşiruindu-se într-o coadă destul de lungă în afara bisericii. Ochii curioşi. Greta mă scoase din încurcătură. Nu cred că-mi dădusem seama pînă acum ce caracter tare avea şi cît putea să te bizui pe ea. Se ocupă de toate, comandă florile, serviciul religios. Am înţeles de ce Ellie ajunsese să depindă atît de mult de Greta. Nu sînt pe lumea asta multe fiinţe ca Greta.

Oamenii din biserică erau, în cea mai mare parte, vecinii noştri. Pe cîţiva dintre ei de-abia dacă-i cunoşteam. Dar am observat un chip pe care îl mai văzusem undeva, dar pe care nu am putut pe moment să-l aşez undeva precis. Cînd ne-am întors acasă, Carson mi-a spus că în sufragerie se afla un domn care mă aştepta.

— Nu pot să văd pe nimeni astăzi. Expediază-l! Nu trebuia să-l laşi să intre!

— Iertaţi-mă, domnule, dar a spus că este o rudă.

— O rudă?

Deodată mi-am adus aminte de omul pe care-l văzusem în biserică.

Carson îmi întinse o carte de vizită.

Pentru o secundă nu-mi spuse nimic. Dl. William R. Pardoe. Am întors-o şi pe o faţă şi pe cealaltă şi am dat din cap. I-am dat-o Gretei.

— Ştii cumva despre cine e vorba am întrebat. Faţa mi se pare familiară, dar nu pot s-o plasez. Poate e unul din prietenii Elliei.

Greta îmi luă cartea de vizită din mînă şi se uită la ea. Apoi zise:

— Desigur.

— Cine e?

— Unchiul Reuben. Îţi aduci aminte. Vărul Elliei. Cred că ţi-a vorbit de el, nu-i aşa?

Mi-am amintit atunci de ce faţa mi se părea familiară. Ellie avea cîteva fotografii în salonaşul ei cu o parte din rude. Iată de ce faţa mi se păruse cunoscută. O văzusem numai în fotografie.

— Vin, am zis.

Am ieşit din cameră şi m-am dus în sufragerie. Dl. Pardoe se ridică în picioare şi zise:

— Michael Rogers? S-ar putea să nu-mi ştii numele, dar soţia dumitale a fost verişoara mea. Îmi spunea Unchiul Reuben, dar nu ne-am întîlnit, ştiu. E prima dată cînd vin aici de la căsătoria voastră.

— Desigur că ştiu cine eşti.

Nu aş prea avea cum să-l descriu pe Reuben Pardoe. Era un tip voinic, cu o faţă largă şi o privire destul de absentă ca şi cum se gîndea tot timpul la altceva. Dar după cîteva momente de conversaţie îţi dădeai seama că era e persoană care profita de o ocazie mai mult decît ţi-ai fi putut închipui.

— Nu trebuie să-ţi spun cît de şocat şi de mîhnit am fost atunci cînd am auzit de moartea Elliei, zise el.

— Să trecem peste asta, am răspuns. Nu mă simt în stare să vorbesc despre asta.

— Da, înţeleg.

Avea o înfăţişare plăcută şi totuşi, în felul lui de a fi exista ceva care mă făcea să nu mă simt în largul meu. Şi cum Greta intra, am zis:

— O cunoaşteţi pe d-ra Andersen!

— Bineînţeles, răspunse. Ce mai faci Greta?

— Nu prea rău, fu răspunsul Gretei. De cît timp sînteţi aici?

— Cam de o săptămînă sau două. M-am plimbat prin împrejurimi.

Şi dintr-o dată imaginea mi-a revenit. Am rostit, cedînd primului imbold:

— V-am văzut deunăzi.

— Serios? Unde?

— La o licitaţie conacul Bartington.

— Îmi aduc aminte acum, zise el, da, da, cred că şi eu îmi amintesc de figura dumitale. Erai împreună cu un bărbat cam de vreo şaizeci de ani cu o mustaţă cafenie.

— Da, am încuviinţat, cu maiorul Phillpot.

— Păreaţi bine dispuşi, amîndoi.

— Nici nu se putea mai bine, am întărit eu, şi am repetat cu o ciudată intonaţie aşa cum o şi făcusem în ziua aceea. Nici nu se putea mai bine.

— Da, la acea oră nu ştiaţi ce se întîmplase. Era în ziua accidentului, nu-i aşa?

— Da, o aşteptam pe Ellie să ia prînzul cu noi.

— Tragic, zise Unchiul Reuben, într-adevăr, tragic...

— Nu ştiam că sînteţi