— Şi atunci, după cîţiva kilometri… Mă urmăriţi? Îşi întinde pe neaşteptate gîtul către noi, ca de dincolo de fereastra unui vehicul în mers, iar noi, adică publicul, rîdem şi-i confirmăm că da, te urmărim, deşi cîţiva dintre oamenii de aici mi se par foarte surprinşi de lucrul ăsta.

— Deodată şoferul îmi aruncă: Ascultă, băiete, nu ştiu dacă ţi-e acum mintea la asta, dar eu luna viitoare particip la un concurs pe întreaga armată, reprezint comandamentul nostru.

— Nu-i răspund. Ce pot să-i răspund. Cel mult scot un hmmm pe sub mustaţa pe care n-o am. Dar după cîteva secunde mi se face puţin milă de el, nu ştiu, poate pentru că pare să aibă atîta nevoie de comunicare, şi-atunci îl întreb dacă e-un concurs de şofat.

— De şofat? se miră el, şi rîde, rîde în hohote cu dinţii ieşindu-i în afară. Eu la un concurs de conducere auto? Eu am şaptezeci şi trei de abateri la activ. Fac jumătate de an de serviciu militar în plus pentru c-am stat la zdup. Nu, ce conducere auto, o să merg la un concurs de spus bancuri.

— Iar eu aproape că scot un Ce?!, pentru că vă jur c-am crezut că n-aud bine. Şi el: Bancuri, se spun bancuri, se face un concurs anual de spus bancuri. Pe toată armata.

— Eu, adevărul e că sînt niţel şocat de persoana lui, de unde mi-a mai scos-o acum şi pe-asta? Şi, pe deasupra, tot timpul stau şi mă pregătesc pentru eventualitatea că pe neaşteptate el o să-mi spună. Aţi înţeles? C-o să-nţeleagă singur, de la sine, ce se-ntîmplă aici cu mine, şi-o să-mi spună, şi el îmi vine cu bancuri?

— Mergem, nu vorbim. Poate că-i jignit că nu mă interesez mai mult, dar zău că n-am răbdare pentru el. Acum bag de seamă şi cît de prost conduce, cum îi şerpuieşte jeepul pe şosea, cum trage înspre marginile drumului, cum dă în toate gropile. Pe urmă îmi trece prin minte că dacă maică-mea ar fi aici, precis că mi-ar spune să-i urez succes la concurs. Gîndul ăsta aproape că-mi opreşte respiraţia. Îi aud glasul, aud melodia glasului ei. Pur şi simplu îi simt răsuflarea pe urechea mea, şi-i spun şoferului: Baftă.

— Au fost poate vreo douăzeci de gagii la preliminare, îmi povesteşte el, de la toate unităţile comandamentului au venit, din tot sudul ţării, şi pînă la urmă am intrat în finală trei, şi pe urmă am rămas numai eu să reprezint comandamentul.

— Şi cum v-au examinat? îl întreb eu. Numai de dragul ei întreb, pentru că mie ce-mi pasă de cum au fost examinaţi, dar ştiu că ei şoferul meu i-ar fi trezit milă cu dinţii lui, şi coşurile lui, şi toată înfăţişarea lui.

— Ne-au examinat, îmi spune el, nu ştiu, uite-aşa, pur şi simplu, am intrat într-o odaie unde era o masă şi le-am spus bancuri. Pe teme date.

Acum, care-i treaba, văd că şoferul vorbeşte cu mine, dar mintea îi e în altă parte, îşi încreţeşte fruntea şi ţine-ntre dinţi lănţugul plăcuţei de identitate de la gît, şi eu imediat mă pregătesc pentru cazul că toate astea nu sînt din partea lui decît o acţiune de diversiune, toată povestea cu concursul. Poate că acum, cînd nu sînt concentrat, o să-mi bage ştirea pe neaşteptate. Ca un cuţit.

— Era acolo în juriu unul de la săptămînalul armatei, îmi spune el, şi era unul dintre ăia trei comici celebri, ăla mare, care rîde, şi mai erau acolo-n juriu doi, pe-ăia nu-i cunosc. Ei ne aruncă o temă şi noi scoatem bancul.

— Da, îi spun eu, sigur. Aud în glasul lui că minte, şi-aştept să termine cu prostiile şi să-mi spună odată.

— Ei îţi aruncă, să spunem: O blondă! Şi ai jumătate de minut s-o găseşti.

— O blondă?

Iarăşi îşi înfige privirea în spaţiu, e trucul lui care nu dă niciodată greş. Pleoapele îi sînt coborîte pe jumătate, şi faţa îi îngheaţă într-o expresie de uimire faţă de natura mizerabilă a omului. Cu cît lungeşte efectul ăsta mai mult, cu atît rîde publicul mai tare. Cu toate că rîsul e din nou şovăitor, dezlînat. Mi se pare că un fel de deznădejde fină se infiltrează în public, care înţelege că în pofida a tot şi a toate omul de pe scenă se încăpăţînează să-şi spună povestea.

— Pînă una-alta jeepul dansează pe toată şoseaua în lung şi-n lat, şi eu ştiu de-acum că ăsta e-un semn că şoferache e-adîncit în gînduri, uită unde se află. Noroc că şoseaua e pustie, din direcţia opusă abia dacă vine vreo maşină o dată la un sfert de ceas. Cu mîna dreaptă caut clanţa portierei, îi simt arcul, trag de ea şi o las. Mă agăţ de-un firicel de gînd.

— Uite ce-i, băiete, îmi spune el, şoferul, nu ţi-e acum mintea la rîs, dar dacă totuşi ai chef cumva… Asta s-ar putea, nu ştiu, să-ţi facă bine.

— Cum bine? mă gîndesc eu, şi aproape că-mi plesneşte capul.

— Aruncă o temă, îmi spune el, şi-şi pune pe volan mîinile cu braţele întinse, şi văd că nu glumeşte, într-o clipă i s-a schimbat toată faţa, şi urechile îi ard ca focul. Aruncă ce vrei, nu e musai să fie ce spuneam, poate să fie orice, soacră, politică, marocani, avocaţi, coccineli, animale.

— Acum, ca să mă-nţelegeţi bine, fraţilor, uitaţi-vă la mine, concentraţi-vă