chip. Apoi ea adăugase: „Dar ştiu că s-a dus la amantă”. Gus îi ştersese lacrimile cu batista lui şi ea îl sărutase, zicându-i: „Mi-aş dori să fiu căsătorită cu cineva de încredere”.

Caroline se dovedise a fi surprinzător de pătimaşă. Deşi nu accepta să întreţină relaţii sexuale cu el, făceau orice altceva. Ea avea orgasme violente când el doar o atingea.

Aventura lor nu dura decât de o lună, dar Gus ştia deja că îşi doreşte ca ea să divorţeze de Wigmore şi să se mărite cu el. Însă ea nu voia nici să audă de aşa ceva, chiar dacă nu aveau copii. Spunea că asta avea să-i ruineze lui Gus cariera şi probabil că avea dreptate. Nu putea fi păstrată discreţia pentru că scandalul era mult prea spumos – soţia atrăgătoare ce părăsea un reputat profesor şi se căsătorea rapid cu un tânăr mai bogat. Gus ştia exact ce avea să-i spună mama sa cu privire la o asemenea căsătorie: „Este de înţeles, dacă profesorul era infidel, însă nimeni nu se poate întâlni cu această femeie în societate, desigur”. Preşedintele avea să fie pus, la rândul său, într-o poziţie jenantă. Şi cu siguranţă că avea să pună capăt oricăror speranţe pe care Gus le-ar fi avut de a o lua pe urmele tatălui său şi de a intra în Senat.

Gus îşi zise că nu-i păsa. O iubea pe Caroline şi voia să o salveze din mariajul ei nefericit. Avea o grămadă de bani, iar după moartea tatălui său avea să devină milionar. Îşi va găsi o altă carieră. Poate că ar trece la jurnalism, făcând reportaje prin capitalele lumii.

Cu toate acestea, simţea un junghi dureros de regret. De-abia obţinuse o slujbă la Casa Albă, ceva la care tinerii doar visau. Ar fi fost extrem de greu să renunţe la ea, cât şi la toate oportunităţile de viitor.

Telefonul sună, iar Gus fu speriat de zbârnâitul brusc ce rupse tăcerea nopţii în Aripa de Vest. „O, Doamne”, îşi zise el, holbându-se la aparat. „O, Doamne, se întâmplă.” Ezită câteva secunde, apoi ridică receptorul. Auzi vocea sonoră a secretarului de stat William Jennings Bryan.

— Îl am pe Joseph Daniels pe altă linie, Gus.

Daniels era ministrul marinei.

— Iar secretarul preşedintelui ascultă pe o linie secundară.

— Am înţeles, domnule secretar, rosti Gus.

Încercă să vorbească pe un ton calm, însă inima îi bubuia.

— Trezeşte-l te rog pe preşedinte, îi zise secretarul Bryan.

— Da, domnule.

Gus trecu prin Biroul Oval şi ieşi în Grădina cu Trandafiri, în aerul rece al nopţii. Fugi până la vechea clădire. Un gardian îi permise să intre. Se grăbi pe scara principală şi străbătu holul, până la uşa dormitorului. Trase adânc aer în piept şi ciocăni cu putere, rănindu-se la degete.

După o clipă auzi vocea lui Wilson.

— Cine este?

— Gus Dewar, domnule preşedinte, spuse el. Secretarul Bryan şi ministrul Daniels sunt la telefon.

— Un minut.

Preşedintele Wilson ieşi din dormitor, punându-şi ochelarii şi arătând vulnerabil în pijamale şi în halat. Era înalt, deşi nu la fel de înalt ca Gus. La 57 de ani ai săi, avea părul negru şi pe alocuri cărunt. Se considera urât şi nu greşea prea mult. Avea nasul ca un cioc şi urechile clăpăuge, însă bărbia impunătoare conferea feţei sale o expresie hotărâtă, ce reflecta cu acurateţe tăria de caracter pe care Gus o respecta atât de mult. Când vorbi, i se văzu dantura stricată.

— Bună dimineaţa, Gus, rosti el pe un ton amical. Ce-i cu agitaţia asta?

— Nu mi-au zis.

— Păi, atunci ai face bine să asculţi pe linia secundară din camera alăturată.

Gus intră în încăperea indicată şi ridică receptorul.

Auzi glasul sonor al lui Bryan.

— Ypiranga urmează să acosteze la ora 10, în această dimineaţă.

Gus simţi un fior de teamă. Preşedintele mexican avea să cedeze acum, nu? Altfel urma să se ajungă la vărsare de sânge.

Bryan citi o telegramă de la consulul american din Veracruz:

— „Vaporul cu aburi Ypiranga, aflat în proprietatea companiei Hamburg-Amerika, va sosi mâine din Germania cu două sute de mitraliere şi cincisprezece milioane de cartuşe la bord; va acosta la docul numărul 4 şi va începe să descarce armele la ora 10:30.”

— Îţi dai seama ce înseamnă asta, domnule Bryan? rosti Wilson, iar lui Gus i se păru că aude o notă de nemulţumire în glasul său. Daniels, eşti pe fir, Daniels? Dumneata ce crezi?

Daniels replică:

— Nu trebuie să permitem ca muniţia să ajungă la Huerta.

Gus fu surprins de această afirmaţie dură venită din partea paşnicului ministru al marinei.

— Îi pot telegrafia amiralului Fletcher să o intercepteze şi să ocupe vama.

Urmă o pauză lungă. Gus strângea receptorul atât de tare, încât îl durea mâna. Într-un final, preşedintele zise:

— Daniels, trimite-i acest ordin amiralului Fletcher. Ocupaţi imediat Veracruzul.

— Da, domnule preşedinte, spuse ministrul marinei.

Şi America intră în război.

(III)

Gus nu dormi deloc în acea noapte şi nici a doua zi.

Puţin după ora 8:30, ministrul Daniels transmise vestea că o navă americană de război blocase calea vasului Ypiranga. Nava germană, un cargobot neînarmat, făcuse cale întoarsă. Puşcaşii marini americani aveau să debarce în Veracruz ceva mai târziu în acea dimineaţă, le zisese Daniels.

Gus era descumpănit de repeziciunea cu care escalada criza, dar şi încântat să se afle în mijlocul acestor lucruri.

Woodrow Wilson nu se temea de război. Piesa sa preferată era Henric al V-lea de Shakespeare şi îi plăcea să citeze replica: „Dacă-i un păcat să tânjeşti după onoare, atunci sufletu-mi este cel mai păcătos”.

Veştile veneau atât în persoană, cât şi telegrafic, şi era treaba lui Gus să-i transmită preşedintelui mesajele. La amiază puşcaşii marini ocupară vama din Veracruz.

La scurt timp după aceea fu informat că este căutat de cineva – o anume doamnă Wigmore.

Gus se încruntă îngrijorat. Era o indiscreţie. Ceva nu era în regulă.

Se grăbi la recepţie. Caroline părea tulburată. Deşi purta o haină îngrijită din tweed şi o pălărie simplă, avea părul răvăşit şi ochii roşii de plâns. Gus era şocat şi tulburat să o vadă într-o asemenea stare.

— Draga mea! rosti el pe un ton scăzut. Ce naiba s-a întâmplat?

— Este sfârşitul, zise ea. Nu ne mai putem vedea. Îmi pare atât de rău…

Începu să plângă.

Gus ar fi vrut să o îmbrăţişeze, dar nu putea să facă asta