acolo. Nu avea un birou personal. Se uită împrejur. Gardianul de la uşă se holba la ei. Nu exista niciun loc unde să poată vorbi între patru ochi. Iar asta îl scotea din minţi.

— Vino afară, îi spuse el, luând-o de braţ. O să ne plimbăm puţin.

Ea clătină din cap.

— Nu. O să-mi revin. Rămâi aici.

— Ce te-a supărat?

Ea nu voia să îl privească în ochi – rămăsese cu privirea aţintită în podea.

— Trebuie să-i fiu credincioasă soţului meu. Am obligaţii.

— Lasă-mă să-ţi fiu eu soţ.

Ea îşi ridică faţa spre el şi privirea ei plină de dor îi frânse inima.

— O, cât mi-aş dori să se poată!

— Dar se poate!

— Am deja un soţ.

— El nu îţi este credincios, de ce ar trebui să-i fii tu?

Ea nu-i răspunse la întrebare.

— A acceptat un post la Berkeley. Ne mutăm în California.

— Nu pleca.

— M-am hotărât.

— Evident, rosti Gus pe un ton sec.

Se simţea de parcă tocmai ar fi fost doborât la pământ. Îl durea pieptul şi îi venea greu să respire.

— California, zise el. La dracu!

Ea văzu resemnarea de pe chipul lui şi începu să-şi recapete cumpătul.

— Aceasta este ultima noastră întâlnire, spuse ea.

— Nu!

— Te rog să mă asculţi. Vreau să-ţi spun ceva şi aceasta este ultima ocazie să o fac.

— Bine.

— Acum o lună eram gata să mă sinucid. Nu te uita aşa la mine – este adevărat. Credeam că sunt atât de neînsemnată, încât nimănui nu-i va păsa dacă voi muri. Apoi ai apărut tu la uşa mea. Erai atât de afectuos, de curtenitor, de grijuliu, încât m-ai făcut să cred că merită să rămân în viaţă. M-ai preţuit. Lacrimile îi şiroiau pe obraji, dar ea continuă: Şi ai fost atât de fericit când te-am sărutat… Dacă pot oferi cuiva atâta bucurie, înseamnă că nu sunt chiar fără rost pe lume, mi-am dat eu seama; şi acest gând m-a făcut să merg mai departe. Mi-ai salvat viaţa, Gus. Fii binecuvântat pentru asta!

El se simţi aproape mânios.

— Şi eu cu ce rămân?

— Cu amintirile, rosti ea. Sper că le vei preţui aşa cum le voi preţui şi eu pe ale mele.

Îi întoarse spatele. Gus o urmări până la uşă, dar ea nu se mai uită înapoi. Ieşi şi el o lăsă să plece.

După ce n-o mai văzu, se îndreptă automat spre Biroul Oval, apoi schimbă direcţia: era într-o stare mult prea deplorabilă pentru a se duce la preşedinte. Intră în toaleta bărbaţilor ca să-şi adune gândurile. Din fericire, nu era nimeni acolo. Se spălă pe faţă, apoi se uită în oglindă. Văzu un bărbat slab, cu capul mare: avea formă de acadea. Cu părul castaniu deschis şi ochii căprui, nu era foarte chipeş, dar femeile îl plăceau de obicei, iar Caroline îl iubea.

Sau măcar îl iubise pentru scurtă vreme.

Nu ar fi trebuit să o lase să plece. Cum de putuse să se uite după ea plecând, fără să facă nimic? Ar fi trebuit să o convingă să-şi amâne decizia, să se gândească mai bine, să mai discute cu el. Poate că ar fi găsit împreună alternative. Însă în adâncul sufletului ştia că nu existau alternative. Îşi dădea seama că ea se gândise deja la toate aceste lucruri. Probabil că nu dormise nopţi la rând, cu soţul ei adormit lângă ea, gândindu-se la această situaţie. Se hotărâse dinainte să vină acolo.

Trebuia să se întoarcă la post. America era în război. Dar cum ar fi putut să nu se gândească la asta? Când nu putea să o vadă, îşi petrecea toată ziua aşteptând cu nerăbdare momentul în care urma să o întâlnească. Acum nu îşi mai putea închipui viaţa fără ea. Părea deja o perspectivă stranie. Ce avea să facă?

Un funcţionar intră în toaletă, iar Gus îşi şterse mâinile cu un prosop şi se întoarse la postul lui din biroul aflat lângă Biroul Oval.

Câteva clipe mai târziu, un mesager îi aduse o telegramă de la consulul american din Veracruz. Gus o citi şi exclamă: „O, nu!” Scria: PATRU OAMENI UCIŞI VIRGULĂ DOUĂZECI RĂNIŢI VIRGULĂ FOCURI DE ARMĂ ÎMPREJURUL CONSULATULUI PUNCT.

Patru oameni ucişi, se gândi Gus cu groază; patru soldaţi americani, cu mame şi taţi, cu soţii şi iubite. Vestea părea să-i pună într-o altă perspectivă propria tristeţe. Măcar el şi Caroline erau în viaţă, se gândi el.

Ciocăni la uşa Biroului Oval şi îi înmână telegrama lui Wilson. Preşedintele o citi şi se albi la faţă.

Gus îl privi cu atenţie. Cum se simţea oare, ştiind că acei oameni muriseră ca urmare a unei decizii pe care el o luase în miez de noapte?

Nu ar fi trebuit să se întâmple astfel. Mexicanii voiau să fie eliberaţi de sub jugul unui guvern tiranic, nu? Ar fi trebuit să îi primească pe americani ca pe nişte eliberatori. Ce nu mersese cum trebuie?

Bryan şi Daniels apărură câteva minute mai târziu, urmaţi de ministrul de război Lindley Garrison, un om care era în mod normal mai beligerant decât Wilson, şi de Robert Lansing, consilierul de la Departamentul de Stat. Se adunară în Biroul Oval în aşteptarea unor alte veşti.

Preşedintele era mai încordat decât o coardă de vioară. Palid, agitat şi nervos, umbla fără astâmpăr prin cameră. „Păcat că nu fumează, se gândi Gus, asta l-ar fi calmat. Ştiam cu toţii că s-ar putea ajunge la violenţă, dar realitatea este mai şocantă decât am anticipat.”

Veniră apoi şi alte detalii, sporadic, iar Gus îi înmână mesajele lui Wilson. Toate veştile erau proaste. Trupele mexicane opuseseră rezistenţă, trăgând din fortul lor asupra puşcaşilor marini. Trupele erau sprijinite de cetăţeni, care trăgeau şi ei în americani de la ferestrele de la etaj. Drept represalii, vasul USS Prairie, ancorat în larg, întorsese tunurile de 75 de milimetri asupra oraşului şi îl bombardase.

Numărul victimelor creştea: şase americani morţi, opt, doisprezece – şi tot mai mulţi răniţi. Însă era o confruntare inegală şi fără speranţe pentru mexicani, care pierduseră peste o sută de oameni.

Preşedintele părea năucit.

— Nu vrem să ne luptăm cu mexicanii, rosti el. Vrem să îi ajutăm, dacă putem. Vrem să ajutăm omenirea.

Pentru a doua oară într-o singură zi, Gus se simţi doborât de pe picioare. Preşedintele şi consilierii săi nu avuseseră decât cele mai bune intenţii. Cum de luaseră lucrurile o turnură