Sosi apoi un mesaj de la Departamentul de Stat. Ambasadorul german, contele Johann von Bernstorff, primise instrucţiuni de la kaizer să-i facă o vizită secretarului de stat şi dorea să ştie dacă ora nouă în dimineaţa următoare era un moment potrivit. Neoficial, personalul său indicase că ambasadorul urma să înainteze un protest formal împotriva opririi navei Ypiranga.

— Un protest? zise Wilson. Despre ce naiba vorbesc?

Gus îşi dădu seama imediat că germanii aveau dreptul internaţional de partea lor.

— Domnule, nu a existat nicio declaraţie de război, nicio blocadă impusă, aşa că, din punct de vedere tehnic, germanii au dreptate.

— Poftim?

Wilson se întoarse spre Lansing.

— Aşa este? întrebă el.

— Vom verifica, desigur, zise consilierul de la Departamentul de Stat. Dar sunt sigur că Gus are dreptate. Ce am făcut noi este împotriva dreptului internaţional.

— Şi ce înseamnă asta?

— Înseamnă că trebuie să ne cerem scuze.

— Niciodată! rosti Wilson mânios.

Însă şi-au cerut.

Maud Fitzherbert era surprinsă că se îndrăgostise de Walter von Ulrich. Pe de altă parte, ar fi fost surprinsă dacă s-ar fi îndrăgostit de oricine altcineva. Rareori întâlnea oameni pe care măcar să-i placă. Fuseseră destui bărbaţi atraşi de ea, mai ales de când fusese introdusă pentru prima oară în înalta societate, însă majoritatea fuseseră puşi pe fugă repede de feminismul ei. Alţii plănuiseră să o trateze cu o mână de fier – precum neîngrijitul marchiz de Lowther, care îi zisese lui Fitz că ea avea să-şi dea seama cât de mult greşeşte atunci când va da peste un bărbat cu adevărat impunător. Bietul Lowthie, de fapt văzuse cât de mult greşeşte el.

Walter o considera minunată exact aşa cum era. Orice ar fi făcut, el se minuna. Dacă expunea puncte de vedere extreme, el era impresionat de argumentele ei; când şoca societatea ajutând mamele necăsătorite şi pe copiii acestora, îi admira curajul; şi îi plăcea la nebunie felul în care arăta ea în ţinute îndrăzneţe.

Maud se săturase de englezii bogaţi din clasa de sus, care credeau că felul în care era organizată societatea în prezent era suficient de satisfăcător. Walter era diferit. Chiar dacă provenea dintr-o familie de germani conservatori, era surprinzător de radical. Din locul în care se afla ea, pe rândul din spate al lojei de la operă a fratelui său, îl putea vedea pe Walter în boxele de jos, cu un mic grup de la ambasada germană. Nu arăta ca un rebel, cu părul său atent pieptănat, cu mustaţa tăiată scurt şi cu hainele sale de seară impecabile. Chiar şi stând jos, îşi ţinea spatele şi umerii drepţi. Se uita la scenă extrem de concentrat, în timp ce Don Giovanni, acuzat că ar fi încercat să violeze o fată simplă de la ţară, pretindea cu neruşinare că îl prinsese pe servitorul său, Leporello, săvârşind fărădelegea.

De fapt, se gândi ea, „rebel” nu era cuvântul potrivit pentru Walter. Deşi era neobişnuit de deschis la minte, Walter era uneori extrem de convenţional. Era mândru de bogata tradiţie muzicală a vorbitorilor de germană şi se înfuria pe spectatorii londonezi blazaţi care fie întârziau la spectacol, fie sporovăiau cu prietenii lor în timpul acestuia, fie plecau mai devreme. L-ar fi enervat acum Fitz, căci acesta comenta despre silueta sopranei cu amicul său, Bing Westhampton, dar şi Bea, pentru că vorbea cu ducesa de Sussex despre magazinul lui Madame Lucille din Hanover Square, de unde îşi cumpăraseră rochiile. Ştia chiar şi ce ar fi zis Walter; „Ascultă muzica doar când termină de bârfit!”

Maud era şi ea de aceeaşi părere, însă ei doi erau în minoritate. Pentru majoritatea celor din înalta societate a Londrei, opera era doar un prilej de a-şi scoate la paradă hainele şi bijuteriile. Totuşi, chiar şi aceştia amuţiră spre finalul primului act, când Don Giovanni ameninţa să îl ucidă pe Leporello, iar orchestra interpreta o furtună la tobe şi la contrabas. Apoi, cu nonşalanţa-i caracteristică, Don Giovanni îi dădu drumul lui Leporello şi plecă voios mai departe, provocându-i pe toţi să îl oprească; iar cortina se lăsă.

Walter se ridică imediat, uitându-se spre lojă şi făcându-le cu mâna. Fitz îi făcu şi el cu mâna.

— Iată-l pe von Ulrich, îi spuse el lui Bing. Germanii de-acolo sunt foarte mulţumiţi că i-au pus într-o poziţie jenantă pe americani în Mexic.

Bing era un drăcuşor de Lothario cu părul cârlionţat, înrudit de departe cu familia regală. Nu ştia foarte multe despre politică, fiind mai interesat să bea şi să participe la jocurile de noroc din oraşele importante ale Europei. Se încruntă şi rosti nedumerit:

— Ce le pasă germanilor de Mexic?

— Bună întrebare, replică Fitz. Dacă ei cred că pot obţine colonii în America de Sud, se înşală – Statele Unite nu vor permite aşa ceva niciodată.

Maud părăsi loja şi coborî scara cea mare, înclinând din cap şi zâmbindu-le cunoscuţilor. Cunoştea cam jumătate dintre persoanele de acolo: înalta societate londoneză era de fapt un grup surprinzător de restrâns. Când ajunse jos, pe covorul roşu, dădu peste un grup format în jurul siluetei firave şi fâşneţe a lui David Lloyd George, ministrul de finanţe.

— Bună seara, Lady Maud, rosti el, cu licărul ce-i apărea în ochii săi albaştri de fiecare dată când vorbea cu o femeie atrăgătoare. Am auzit că vizita regelui a decurs foarte bine.

Avea accentul nazal al celor din North Wales, mult mai puţin muzical în comparaţie cu felul cântat în care vorbeau cei din South Wales.

— Însă ce tragedie cu mina din Aberowen! adăugă el.

— Văduvele s-au simţit foarte alinate de condoleanţele regelui, zise Maud.

În grup se mai afla o femeie atrăgătoare, de vreo douăzeci şi ceva de ani.

Maud îi spuse:

— Bună seara, domnişoară Stevenson, ce bine-mi pare să vă văd din nou.

Secretara politică şi amanta lui Lloyd George era o rebelă şi Maud se simţea atrasă de ea. În plus, un bărbat era întotdeauna recunoscător oamenilor care erau politicoşi cu amanta lui.

Lloyd George se adresă grupului:

— Acea navă germană a livrat până la urmă armele Mexicului. Pur şi simplu s-a dus în alt port şi a descărcat liniştită. Aşa că cei nouăsprezece soldaţi americani au murit în zadar. Este o umilinţă cumplită pentru Woodrow