Maud zâmbi şi-i atinse în treacăt braţul lui Lloyd George.

— Puteţi să îmi explicaţi ceva, domnule ministru?

— Desigur, draga mea, rosti el cu indulgenţă.

Majoritatea bărbaţilor se simţeau încântaţi când erau rugaţi să explice diverse lucruri, mai ales de către tinerele atrăgătoare, după cum constatase Maud.

Ea zise:

— De ce trebuie să ne pese de ce se întâmplă în Mexic?

— Din cauza petrolului, dragă doamnă, replică Lloyd George. A petrolului.

Apoi altcineva i se adresă şi el se întoarse cu spatele.

Maud îl zări pe Walter. Se întâlniră la scări. El se înclină deasupra mâinii ei înmănuşate, iar ea fu nevoită să reziste tentaţiei de a-i atinge părul bălai. Iubirea sa pentru Walter trezise din toropeală leul adormit al poftei trupeşti, o fiară ce era aţâţată şi chinuită totodată de săruturile lor pe ascuns.

— Cum vă place la operă, Lady Maud? rosti el pe un ton formal, însă ochii săi căprui spuneau: „Cât mi-aş dori să fim singuri!”

— Foarte mult – Donul are o voce minunată.

— Mie mi se pare că dirijorul e puţin cam zorit.

El era singura persoană din câte cunoscuse vreodată care lua muzica la fel de în serios ca ea.

— Nu sunt de acord, spuse ea. Este o comedie, aşa că melodiile trebuie să fie săltăreţe.

— Dar nu-i doar o comedie.

— Într-adevăr.

— Poate că va încetini atunci când lucrurile vor lua o turnură neplăcută, în actul al doilea.

— Se pare că aţi obţinut o victorie diplomatică în Mexic, zise ea, schimbând brusc subiectul.

— Tatăl meu este… Îşi căută cuvintele, ceea ce nu-i prea stătea în fire. Cam lăudăros, rosti el după o pauză.

— Şi dumneata nu eşti?

El se încruntă.

— Eu mă tem că preşedintele american va dori să îşi ia revanşa la un moment dat.

Chiar atunci Fitz trecu pe lângă ei şi spuse:

— Salut, von Ulrich, vino în loja noastră, avem un loc liber.

— Cu plăcere! zise Walter.

Maud era încântată. Fitz era doar politicos – nu ştia că sora lui este îndrăgostită de Walter. Trebuia să îl pună la curent cât de curând. Nu prea îşi dădea seama cum avea să primească el vestea. Ţările lor erau pe picior de război şi, chiar dacă Fitz îl considera pe Walter prieten, era cale lungă până la a-l accepta drept cumnat.

Ea şi Walter urcară treptele şi străbătură coridorul. Rândul din spate al lojei lui Fitz avea doar două scaune, cu o vedere proastă. Fără nicio discuţie, Maud şi Walter ocupară acele locuri.

Câteva minute mai târziu, luminile din sală se stinseră. În penumbra astfel creată, Maud aproape că-şi putea închipui că este singură cu Walter. Actul al doilea începu cu duetul Donului cu Leporello. Lui Maud îi plăcea mult faptul că Mozart dispunea ca stăpânii şi servitorii să cânte împreună, dezvăluind astfel relaţiile complexe şi strânse dintre clasa de sus şi cea de jos. Multe drame prezentau doar clasa de sus, înfăţişându-i pe servitori ca şi cum ar fi fost doar parte din mobilier – aşa cum şi-ar fi dorit mulţi să fie.

Bea şi ducesa reveniră în lojă în timpul trioului Ah! Taci, ingiusto core. Cum toată lumea părea să fi epuizat subiectele de conversaţie, se vorbea mai puţin şi se asculta mai mult. Nimeni nu vorbea cu Maud sau cu Walter – nici măcar nu se întorceau să îi privească – şi Maud se întrebă excitată dacă nu cumva ar putea profita de această situaţie. Prinzând curaj, îl apucă pe Walter de mână, pe furiş. El zâmbi şi-i mângâie degetele cu degetul său mare. Şi-ar fi dorit să îl poată săruta, însă ar fi fost totuşi mult prea riscant.

Când Zerlina cântă aria Vedrai, carino în nota sentimentală de trei optimi, un impuls irezistibil puse stăpânire pe Maud, iar când Zerlina apăsă mâna lui Masetto pe inima sa, Maud călăuzi mâna lui Walter spre sânul ei. El scăpă un icnet involuntar, însă nimeni nu observă, căci Masetto scotea nişte sunete similare, după ce tocmai fusese bătut de Don.

Ea îi întoarse mâna astfel încât el să-i poată simţi sfârcul sub palmă. Lui îi plăceau la nebunie sânii ei şi îi atingea de câte ori avea ocazia, ceea ce se întâmpla foarte rar. Maud şi-ar fi dorit ca asta să se întâmple mai des: şi ei îi plăcea nespus. Era o altă descoperire pe care o făcuse. Şi alţi oameni îi mai atinseseră sânii – un doctor, un preot anglican, o fată mai mare de la şcoală, un bărbat dintr-o mulţime –, iar ea fusese tulburată şi în acelaşi timp măgulită la gândul că poate stârni poftele oamenilor, dar nu simţise plăcere până acum. Se uită la chipul lui Walter şi văzu că el avea privirea aţintită spre scenă, însă pe frunte i se zărea un licăr de transpiraţie. Se întrebă dacă era greşit din partea ei să îl excite astfel, când ştia prea bine că nu-i poate oferi satisfacţie; dar el nu încercă nicio clipă să-şi retragă mâna, ceea ce o făcu să concluzioneze că îi plăcea ce face ea. Şi ei îi plăcea. Dar, ca întotdeauna, voia mai mult.

Ce o schimbase? Nu fusese niciodată astfel. Era el, bineînţeles, şi conexiunea pe care simţea că o au, o intimitate atât de intensă, încât avea senzaţia că ar fi putut spune orice, că ar fi putut face tot ce voia, fără absolut nicio reţinere. Ce îl făcea să fie atât de diferit de toţi ceilalţi bărbaţi cărora le căzuse cu tronc? Bărbaţii ca Lowthie sau chiar ca Bing se aşteptau ca femeia să se poarte ca un copil cuminte: să asculte respectuoasă când el ar fi plictisitor, să râdă admirativ la vorbele sale de duh, să se supună când el ar fi poruncitor şi să-l sărute oricând i-ar cere-o el. Walter o trata ca pe un om mare. Nu flirta cu ea, nu o trata cu condescendenţă, nu se dădea mare şi o asculta la fel de mult pe cât îi vorbea.

Muzica deveni sinistră când statuia prinse viaţă, iar Commendatorele intră cu paşi mari în salonul Donului pe un dezacord pe care Maud îl recunoscu drept o septimă diminuată. Acesta era punctul culminant al operei, iar Maud era aproape sigură că nimeni nu va privi împrejur. Poate că îi