economiile ca să îi cumpere un costum de tweed pentru zi şi un costum de seară pentru dineurile oficiale. Purtase costumul de tweed zi de zi vreme de doi ani, iar asta se vedea. El ţinea la felul în care arăta şi se asigura mereu că are cămaşa curată, nodul la cravată impecabil şi o batistă albă, împăturită în buzunarul de la piept: sigur existase vreun filfizon printre înaintaşii săi. Costumul era călcat cu grijă, dar începuse să se ponosească, şi chiar îşi dorea unul nou, dar nu voia ca mama lui să-şi cheltuie din nou economiile.

— Mai vedem, rosti ea. Se întoarse apoi către Ruby, îi zâmbi călduros şi îi întinse mâna, zicând cu graţia unei ducese: Eu sunt Eth Leckwith.

— Încântată să vă cunosc. Eu sunt Ruby Carter.

— Şi tu eşti studentă, Ruby?

— Nu, sunt menajeră la Chimbleigh, un conac mare de la ţară, zise Ruby, părând uşor ruşinată din cauza acestei mărturisiri. Se află la vreo opt kilometri de oraş, dar de obicei găsesc câte o bicicletă de împrumut.

— Ca să vezi! zise Ethel. Când eram de vârsta ta, am fost şi eu menajeră la un conac de ţară din Ţara Galilor.

Ruby era uluită.

— Dumneavoastră, menajeră? Şi acum sunteţi membră în Camera Comunelor!

— Asta înseamnă democraţia.

Lloyd zise:

— Ruby şi cu mine am organizat întrunirea de azi.

— Şi cum merge treaba? îl întrebă mama lui.

— Deja am vândut toate biletele. De fapt, a trebuit să ne mutăm într-o sală mai încăpătoare.

— Ţi-am zis eu că o să meargă.

Întrunirea fusese ideea lui Ethel. Ruby Carter şi alţi membri ai Partidului Laburist doriseră iniţial să organizeze un miting de protest, care să mărşăluiască prin oraş. Lloyd fusese de acord la început.

— Fascismul trebuie combătut public cu fiecare ocazie, susţinuse el.

Însă Ethel fusese de altă părere:

— Dacă mărşăluim şi strigăm sloganuri, o să arătăm la fel ca ei. Haideţi să le arătăm că suntem diferiţi. Mai bine să organizăm o întrunire discretă şi inteligentă, unde să discutăm despre faţa pe care o are fascismul în realitate.

Lloyd părea să aibă inima îndoită, aşa că ea adăugase:

— Vin eu şi le vorbesc oamenilor, dacă vrei.

Lloyd prezentase propunerea în faţa filialei din Cambridge. Se iscase imediat o discuţie însufleţită, Ruby fiind cea care se împotrivise cel mai mult planului lui Ethel; însă, într-un final, ideea de a avea o parlamentară ca vorbitor (care mai era pe deasupra şi o celebră feministă) avusese câştig de cauză.

Lloyd încă nu era sigur că fusese decizia cea mai bună. Şi-o aminti pe Maud von Ulrich care zisese la Berlin: „Nu trebuie să răspundem la violenţă tot cu violenţă”. Aceea fusese politica Partidului Social Democrat German. Însă pentru familia von Ulrich, dar şi pentru Germania, acea politică se dovedise catastrofală.

Trecură pe sub arcada din cărămidă galbenă, în stil romanesc, a gării şi străbătură grăbiţi aglomerata zonă Station Road, o stradă de case dichisite ale celor din clasa mijlocie, construite din aceeaşi cărămidă galbenă. Ethel îl luă de braţ pe Lloyd.

— Ce mai face micul meu student? rosti ea.

El zâmbi la auzul cuvântului „mic” – era cu zece centimetri mai înalt decât ea, având un trup musculos ca urmare a antrenamentelor pe care le făcea cu echipa de box a universităţii: ar fi putut s-o ridice cu o singură mână. Ea era mândră nevoie mare de el. Avusese parte de puţine satisfacţii în viaţă pe măsura intrării lui la această facultate. Probabil că acesta era şi motivul pentru care voia să-i cumpere costume.

— Îmi place aici, ştii bine, îi spuse el. Dar o să-mi placă şi mai mult când locul va fi plin de băieţi din familii de muncitori.

— Şi fete, interveni Ruby.

O luară pe Hills Road, principala arteră care ducea în centrul oraşului. De când calea ferată trecea pe aici, oraşul se extinsese spre gara aflată în sud, iar pe Hills Road fuseseră construite mai multe biserici care să deservească noua suburbie. Destinaţia lor era o capelă baptistă al cărei pastor stângist acceptase să le-o pună la dispoziţie gratuit.

— Am făcut un târg cu fasciştii, rosti Lloyd. Le-am zis că nu vom ieşi să mărşăluim dacă promit să facă şi ei la fel.

— Mă mir că au acceptat, spuse Ethel. Fasciştilor le plac marşurile.

— Au fost destul de reticenţi. Însă am informat autorităţile universitare şi poliţia cu privire la această propunere, aşa că fasciştii au cam fost nevoiţi să se supună.

— Inteligentă mutare.

— Dar, mamă, ghici cine-i liderul lor local! Vicontele de Aberowen, cunoscut şi ca Boy Fitzherbert, fiul fostului tău patron, contele Fitzherbert!

Boy avea 21 de ani, fiind de-o seamă cu Lloyd. Studia la Trinity, colegiul aristocratic.

— Cum? O, Doamne!

Părea mai afectată decât se aşteptase el, aşa că o privi iscoditor. Se albise la faţă.

— Eşti şocată?

— Da! După ce îşi mai veni un pic în fire, adăugă: Tatăl lui este secretar de stat în Ministerul de Externe. La guvernare este o coaliţie dominată de conservatori. Cred că Fitz este stânjenit din cauza asta.

— Îmi închipui că majoritatea conservatorilor sunt mai îngăduitori cu fascismul. Nu li se pare nimic greşit să omori comunişti şi să persecuţi evrei.

— Unii dintre ei, poate… dar exagerezi. Îi aruncă o privire piezişă lui Lloyd şi adăugă: Deci te-ai întâlnit cu Boy?

— Da.

Lui Lloyd i se părea că această chestiune avea o semnificaţie aparte pentru Ethel, dar nu-şi închipuia care anume.

— Mi s-a părut odios. Are în camera sa de la Trinity o ladă întreagă de scotch – douăsprezece sticle!

— L-ai mai întâlnit o dată. Îţi mai aminteşti?

— Nu. Când anume?

— Aveai nouă ani. Te-am luat cu mine la Palatul Westminster, la scurt timp după ce am fost aleasă. Ne-am întâlnit cu Fitz şi cu Boy pe scări.

Lloyd îşi amintea destul de vag. Şi atunci, ca şi acum, incidentul păruse să fie important pentru mama lui, într-un mod misterios.

— El era? Ce ciudat!

Ruby interveni:

— Îl ştiu şi eu. Este un porc. Le pipăie pe menajere.

Lloyd fu şocat, în schimb mama lui nu părea deloc surprinsă.

— Este neplăcut, dar se întâmplă mai mereu.

Acceptarea resemnată a acestui fapt îl oripilă şi mai mult.

Ajunseră la capelă şi intrară pe uşa din spate. Acolo, într-un soi de sacristie, se afla Robert von Ulrich, cu o înfăţişare surprinzător de britanică, într-un costum cadrilat, verde cu cafeniu, şi o cravată cu dungi. Se ridică