— Draga mea Ethel, ce pălărie fermecătoare ai!

Lloyd o prezentă pe mama lui femeilor din filiala locală a Partidului Laburist, care pregăteau oalele cu ceai şi platourile cu biscuiţi ce aveau să fie servite după întrunire. Întrucât o auzise pe Ethel plângându-se în nenumărate rânduri cum că oamenii care organizau evenimente politice păreau să creadă că un parlamentar nu avea nevoie niciodată să meargă la toaletă, el spuse:

— Ruby, înainte să începem, vrei te rog să-i arăţi mamei mele unde este toaleta doamnelor?

Cele două femei plecară.

Lloyd se aşeză lângă Robert şi zise pe un ton firesc:

— Cum merg afacerile?

Robert era acum proprietarul unui restaurant foarte apreciat de homosexualii de care se plângea Ruby. Cum-necum, ştiuse că oraşul Cambridge al anilor ’30 era pe placul unor asemenea persoane, la fel cum fusese Berlinul anilor ’20. Noul său loc se numea la fel, Bistro Robert.

— Afacerile merg bine, răspunse el – un nor îi trecu peste faţă, o expresie fugară, dar intensă de frică. De data asta sper să pot păstra ceea ce am construit.

— Facem tot ce ne stă în puteri ca să luptăm împotriva fasciştilor, iar întrunirile ca aceasta sunt calea cea mai bună, îi explică Lloyd. Discursul tău va fi de mare ajutor – le va deschide ochii oamenilor.

Robert urma să vorbească din experienţa personală despre viaţa într-o orânduire fascistă.

— Multă lume este de părere că aşa ceva nu s-ar putea întâmpla aici, dar se înşală.

Robert încuviinţă sumbru.

— Fascismul este o minciună, însă una ademenitoare.

Vizita pe care Lloyd o făcuse la Berlin în urmă cu trei ani era încă vie în amintirea lui.

— Mă întreb adeseori ce s-a mai întâmplat cu vechiul Bistro Robert, zise el.

— Am primit o scrisoare de la un prieten, rosti Robert cu mâhnire în glas. N-a mai rămas nimeni din vechea trupă. Fraţii Macke au scos la licitaţie pivniţa cu vinuri. Acum clientela este formată în special din poliţişti şi birocraţi de rang secund. Cu şi mai multă durere, adăugă: Nici măcar nu mai folosesc feţe de masă. Apoi schimbă brusc subiectul: Vrei să mergi la balul Trinity?

Majoritatea colegiilor organizau baluri pentru a sărbători încheierea examenelor. Balurile, precum şi petrecerile şi picnicurile adiacente constituiau Săptămâna de Mai, care în mod ilogic avea loc în iunie! Balul Trinity era celebru pentru luxul său.

— Mi-ar plăcea să merg, dar nu-mi permit, spuse Lloyd. Biletele costă două guinee, nu?

— Am primit eu unul, dar poţi să-l iei tu. Pentru mine, câteva sute de studenţi beţi care dansează pe acordurile unei formaţii de jazz nu reprezintă o distracţie, ci mai degrabă un infern.

Lloyd era tentat să accepte.

— Dar nu am frac.

Balurile organizate de colegii impuneau redingota albă ca ţinută.

— Poţi să-l împrumuţi pe-al meu. Cred că îţi este un pic cam larg la talie, dar avem aceeaşi înălţime.

— Atunci mă duc. Îţi mulţumesc!

Ruby reapăru lângă ei.

— Mama ta este extraordinară, i se adresă ea lui Lloyd. Nu am ştiut că a fost şi ea menajeră!

Robert spuse:

— O cunosc pe Ethel de peste douăzeci de ani. Este extraordinară, într-adevăr.

— Înţeleg acum de ce n-ai găsit domnişoara potrivită, îi zise Ruby lui Lloyd. Cauţi pe cineva ca ea şi nu sunt prea multe asemenea femei.

— Ai dreptate, dar doar în ultima parte, zise Lloyd. Chiar nu este nimeni ca ea.

Ruby tresări, ca din cauza unei dureri.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Lloyd.

— O durere de măsea.

— Trebuie să mergi la dentist.

Ea îl privi de parcă tocmai ar fi auzit o prostie, iar el îşi dădu seama că fata nu-şi permitea să meargă la dentist din salariul ei de menajeră. Se simţi ruşinat.

Se duse apoi la uşă şi aruncă un ochi în sala principală. Asemenea multor alte biserici nonconformiste, încăperea principală era simplă, dreptunghiulară, cu pereţii văruiţi. Era o zi caldă şi ferestrele erau deschise. Rândurile de scaune erau ocupate în întregime şi publicul aştepta nerăbdător.

Când Ethel reapăru, Lloyd zise:

— Dacă sunteţi toţi de acord, voi ţine eu cuvântarea de deschidere. Apoi Robert îşi va relata experienţa personală, iar mama mea va trage învăţămintele politice.

Fură cu toţii de acord.

— Ruby, poţi să stai tu cu ochii pe fascişti? Dă-mi de ştire dacă se întâmplă ceva.

Ethel se încruntă.

— Chiar e necesar?

— Probabil că nu ar trebui să avem încredere că se vor ţine într-adevăr de cuvânt.

Ruby zise:

— Întrunirea lor este la doar patru sute de metri mai încolo. Nu mă deranjează să mai dau câte o fugă într-acolo din când în când.

Plecă pe uşa din spate, iar Lloyd îi conduse pe ceilalţi în biserică. Nu exista niciun podium, ci doar o masă cu trei scaune în partea din faţă, cu un amvon în lateral. În timp ce Ethel şi Robert îşi ocupau locurile, Lloyd urcă în amvon. Se auziră câteva aplauze înfundate.

— Fascismul este în plin avânt, începu Lloyd. Şi este periculos de ademenitor. Le dă speranţe deşarte şomerilor. Afişează un patriotism prefăcut, căci fasciştii poartă uniforme care le imită pe cele militare.

Guvernul britanic se purta împăciuitor cu regimurile fasciste, spre descumpănirea lui Lloyd. La guvernare se afla o coaliţie dominată de conservatori, cu câţiva liberali şi o mână de miniştri laburişti renegaţi care se distanţaseră de partidul lor. La numai câteva zile după ce fusese reales, în noiembrie anul trecut, ministrul de externe propusese ca Abisinia să fie cedată italienilor invadatori şi liderului lor fascist, Benito Mussolini.

Mai grav, Germania se reînarma, fiind din ce în ce mai agresivă. Cu doar câteva luni în urmă, Hitler încălcase Tratatul de la Versailles, trimiţând trupe în zona demilitarizată a Rinului – iar Lloyd văzuse cu groază că nicio ţară nu încercase să îl oprească.

Îşi pierduse orice speranţă că fascismul ar fi putut rămâne o simplă anomalie temporară. Lloyd credea că ţările democratice, precum Franţa şi Marea Britanie, trebuiau să se pregătească de luptă. Dar nu menţionă asta în discursul său, pentru că mama lui şi cei mai mulţi dintre laburişti se opuneau intensificării înarmărilor, sperând că Liga Naţiunilor va reuşi să le vină de hac dictatorilor. Voiau cu orice preţ să evite repetarea măcelului cumplit din Războiul cel Mare. Lloyd îi înţelegea, dar se temea că o asemenea speranţă nu era foarte realistă.

El unul se pregătea de război. Fusese ofiţer-cadet la şcoală