şi, când venise la Cambridge, intrase în Corpul de Instruire a Ofiţerilor – fiind singurul băiat dintr-o familie de muncitori şi singurul laburist, totodată, care făcuse acest lucru.

Se aşeză pe fondul unor aplauze înfundate. Era un orator neechivoc şi raţional, însă nu avea capacitatea mamei sale de a-şi emoţiona asistenţa – cel puţin, nu încă.

Robert urcă apoi în amvon.

— Eu sunt austriac, spuse el. Am fost rănit în război, capturat de către ruşi şi trimis într-un lagăr de prizonieri din Siberia. După ce bolşevicii au făcut pace cu Puterile Centrale, gardienii au deschis porţile şi ne-au zis că suntem liberi să plecăm. Era problema noastră cum ajungeam acasă, nu a lor. Este cale lungă din Siberia până în Austria – vreo cinci mii de kilometri. Nu exista niciun autobuz, aşa că am venit pe jos.

Râsete de surprindere străbătură încăperea, auzindu-se şi câteva aplauze de admiraţie. Robert îi fermecase deja, remarcă Lloyd.

Ruby se apropie de el, părând iritată, şi îi şopti la ureche:

— Fasciştii tocmai au trecut pe-aici. Boy Fitzherbert îl conducea pe Mosley la gară şi o grămadă de capete înfierbântate se ţineau după maşină, ovaţionând.

Lloyd se încruntă.

— Au promis că nu vor mărşălui. Probabil vor susţine că nu se pune la socoteală dacă doar s-au ţinut după o maşină.

— Şi care-i diferenţa, mă rog?

— S-au înregistrat violenţe?

— Nu.

— Stai cu ochii pe ei.

Ruby se retrase. Lloyd era neliniştit. Era clar că fasciştii respectaseră doar litera învoielii, nu şi spiritul ei. Apăruseră pe străzi în uniforme – şi nu existase nicio contrademonstraţie. Socialiştii erau aici, în biserică, departe de ochii lumii. Singurul lucru care le oferea o oarecare vizibilitate era o pancartă atârnată în faţa bisericii, pe care scria „Adevărul despre fascism” cu litere mari şi roşii.

Robert tocmai spunea:

— Mă bucur să mă aflu aici, mă onorează invitaţia de a mă adresa dumneavoastră şi sunt încântat să văd în public chipurile unor clienţi de la Bistro Robert. Totuşi, trebuie să vă avertizez că povestea pe care urmează să o relatez este extrem de neplăcută, ba chiar înfiorătoare.

Povesti cum el şi Jörg fuseseră arestaţi, după ce refuzaseră să-şi vândă unui nazist restaurantul din Berlin. Îl prezentă pe Jörg drept bucătarul-şef şi partenerul său de afaceri, fără să pomenească nimic despre relaţia lor sexuală, deşi oamenii mai ageri din biserică probabil că intuiră adevărul.

Publicul amuţi când el începu să descrie cele petrecute în lagărul de concentrare. Lloyd auzi exclamaţii de groază când ajunse la partea cu câinii hămesiţi. Robert descrise tortura lui Jörg cu un glas jos, dar răspicat, care răsună în toată încăperea. Când ajunse la momentul morţii lui Jörg, câteva persoane izbucniră în plâns.

Lloyd retrăi şi el cruzimea şi suferinţa acelor clipe, simţind cum îl cuprinde furia faţă de nesăbuiţii ca Boy Fitzherbert, a căror apetenţă pentru cântecele de marş şi uniformele dichisite ameninţa să aducă şi în Anglia acelaşi pericol.

Robert se aşeză şi Ethel fu următoarea care urcă în amvon. Când începu să vorbească, reapăru Ruby, cu un aer furios.

— Ţi-am zis eu că nu o să meargă! îi şuieră ea lui Lloyd la ureche. Mosley a plecat, dar băieţii cântă Rule Britannia în faţa gării.

Asta era cu certitudine o încălcare a învoielii, se gândi Lloyd furios. Boy nu îşi ţinuse promisiunea. Să te mai încrezi în cuvântul unui gentilom englez…

Ethel îi explica publicului că fascismul oferea soluţii false, blamând în mod simplist grupuri precum evreii sau comuniştii, pentru probleme complexe ca şomajul şi infracţionalitatea. Luă în derâdere conceptul de triumf al voinţei, comparându-i pe Führer şi pe Duce cu nişte bătăuşi din curtea şcolii. Deşi declarau că au sprijinul poporului, interziceau orice formă de opoziţie.

Lloyd realiză că fasciştii aveau să treacă pe lângă biserică la întoarcerea de la gară. Îşi ciuli urechile ca să prindă sunetele de afară. Nu auzi decât maşini şi camioane străbătând Hills Road şi, din când în când, câte un clinchet de bicicletă sau un strigăt de copil. I se păru apoi că distinge un vuiet îndepărtat, ce semăna ameninţător de mult cu sunetele scoase de băieţi tineri şi gălăgioşi, care încă se mândreau cu noile lor voci groase. Se încordă, străduindu-se să audă mai bine, şi distinse tot mai multe strigăte. Fasciştii porniseră în marş.

Ethel îşi ridică vocea pe măsură ce vuietul de afară se intensifică. Declară că toţi muncitorii trebuiau să se unească în sindicate şi în Partidul Laburist pentru a clădi o societate mai dreaptă, pas cu pas, în mod democratic, nu prin genul de rebeliune violentă care avusese consecinţe atât de nefaste în Rusia comunistă şi în Germania nazistă.

Ruby intră din nou în sală.

— Vin acum în marş pe Hills Road, murmură ea îngrijorată. Trebuie să ieşim şi să-i înfruntăm!

— Nu! şopti Lloyd. Partidul a luat o decizie colectivă – fără demonstraţii. Trebuie să respectăm această decizie. Trebuie să fim o mişcare disciplinată!

Ştia că disciplina de partid cântărea mult în ochii ei.

Fasciştii erau în apropiere acum, scandând zgomotos. Lloyd estimă că erau vreo 50-60 de persoane. Ce-ar mai fi vrut să iasă şi să dea piept cu ei! Doi tineri din spatele sălii se ridicară şi se duseră la fereastră, ca să privească afară. Ethel îi rugă să fie precauţi.

— Nu reacţionaţi la huliganism devenind voi înşivă huligani, le zise ea. Asta nu ar face decât să le ofere ziarelor un pretext de a spune că niciuna dintre tabere nu este mai brează.

Se auzi un zgomot de geam spart şi un bolovan căzu în sală. O femeie ţipă şi câţiva oameni se ridicară în picioare.

— Vă rog să rămâneţi la locurile dumneavoastră, rosti Ethel. Cred că vor pleca în curând.

Vorbea pe un ton calm şi liniştitor. Puţină lume mai era atentă însă la discursul ei. Toată lumea se uita peste umăr, către uşa bisericii, ascultând huiduielile şi batjocurile golanilor de afară. Lloyd făcu eforturi să-şi păstreze calmul. Se uită spre mama lui cu o expresie neutră, fixată pe chip ca o mască. Fiecare părticică din trupul lui îl îndemna să se năpustească afară şi să spargă capete.

După câteva clipe, publicul se mai linişti puţin. Îşi întoarseră din nou atenţia spre Ethel, deşi continuau să se foiască şi să se uite înapoi peste