— Suntem ca nişte iepuri speriaţi, dârdâind de frică în vizuina noastră, în vreme ce vulpea latră afară.

Rosti aceste cuvinte pe un ton dispreţuitor, iar Lloyd nu putea să nu îi dea dreptate.

Însă predicţia mamei lui se dovedi adevărată – în curând, nimeni nu mai aruncă cu pietre, iar scandările se domoliră.

— De ce vor fasciştii violenţă? întrebă Ethel retoric. Poate că indivizii care scandează afară, în stradă, sunt simpli huligani, dar cineva îi manevrează, iar tactica lor are un scop precis. Dacă izbucnesc lupte de stradă, ei pot susţine că ordinea publică a fost încălcată şi că este nevoie de măsuri drastice pentru restaurarea domniei legii. Acele măsuri de urgenţă vor include scoaterea în afara legii a partidelor democratice, precum Partidul Laburist, interzicerea oricăror acţiuni ale sindicatelor şi întemniţarea oamenilor fără un proces prealabil – oameni ca noi, oameni paşnici care au un singur păcat: nu sunt de acord cu guvernul. Vi se pare ceva improbabil, de neînchipuit, ceva ce nu s-ar putea întâmpla niciodată? Ei bine, exact această tactică a fost folosită în Germania – şi a funcţionat.

Continuă să vorbească despre modalităţile prin care trebuiau să se opună fascismului: prin grupuri de discuţie, prin întruniri precum aceea, prin trimiterea de scrisori către redacţiile ziarelor, prin folosirea fiecărui prilej care se ivea pentru a-i avertiza şi pe ceilalţi cu privire la acel pericol, însă până şi lui Ethel îi venea greu să rostească toate acele cuvinte pe un ton curajos şi hotărât.

Lloyd fusese atins în punctul sensibil de comparaţia cu iepurii pe care o făcuse Ruby. Se simţea ca un laş. Era atât de frustrat, încât abia se mai putea înfrâna.

Treptat, atmosfera din sală reveni la normal. Lloyd se întoarse către Ruby.

— Măcar iepurii sunt în siguranţă, zise el.

— Da, pentru moment, replică ea. Dar vulpea se va întoarce.

(II)

— Dacă-ţi place un băiat, poţi să-l laşi să te sărute pe gură, zise Lindy Westhampton, stând pe peluză în bătaia soarelui.

— Şi dacă îţi place mult de tot, poţi să-l laşi să te mângâie pe sâni, completă sora ei geamănă, Lizzie.

— Dar nu-l lăsa să-şi coboare mâna sub talie.

— Nu până nu vă logodiţi.

Daisy era intrigată. Se aşteptase ca englezoaicele să fie mai inhibate, dar se înşelase. Gemenele Westhampton erau înnebunite după sex.

Daisy era încântată că fusese primită ca oaspete la Chimbleigh, conacul de la ţară al lui Sir Bartholomew „Bing” Westhampton. Asta o făcea să se simtă acceptată în societatea înaltă a Angliei. Însă nu îl întâlnise încă pe rege.

Îşi amintea umilinţa suferită la Clubul de Iahting din Buffalo cu o ruşine care încă o ustura, ca o arsură pe piele ce o ţinea în continuare într-o durere agonizantă, mult după ce flacăra se stinsese. Dar de fiecare dată când simţea acea durere, se gândea cum avea să danseze cu regele şi şi le imagina pe toate – pe Dot Renshaw, Nora Farquharson, Ursula Dewar – holbându-se la poza ei din The Buffalo Sentinel, citind fiecare cuvânt din articol, invidiind-o şi dorindu-şi să fi putut spune că i-au fost prietene.

La început îi fusese greu. Daisy sosise cu trei luni în urmă, împreună cu mama ei, Olga, şi cu prietena ei, Eva. Tatăl său le făcuse legătura cu nişte persoane care se dovediseră a nu face parte din crema scenei sociale londoneze. Daisy începuse să-şi regrete ieşirea mult prea încrezătoare de la balul Clubului de Iahting: dacă nu realiza nimic?

Însă era hotărâtă şi ingenioasă, ştiind să profite de fiecare şansă care se ivea. Putea întâlni persoane de rang înalt chiar şi la evenimentele mai puţin publice, precum cursele de cai şi spectacolele de operă. Flirta cu bărbaţii şi stârnea curiozitatea doamnelor, spunându-le că este bogată şi necăsătorită. Multe familii aristocratice engleze fuseseră ruinate de criză şi o moştenitoare americană ar fi fost binevenită chiar dacă nu era frumoasă şi fermecătoare. Le plăcea accentul ei, tolerau faptul că ţinea furculiţa în mâna dreaptă şi se amuzau pentru că ştia să conducă – în Anglia doar bărbaţii şofau. Erau multe englezoaice care ştiau să călărească la fel de bine ca Daisy, dar foarte puţine arătau atât de obraznice şi de sigure pe sine în şa. Unele femei mai în vârstă încă o priveau cu suspiciune pe Daisy, însă ea era convinsă că în cele din urmă avea să le cucerească şi pe ele.

Îi fusese foarte uşor să flirteze cu Bing Westhampton. Bărbatul mărunţel precum un spiriduş, cu un zâmbet cuceritor, avea ochi buni la fetele frumoase; şi Daisy simţi instinctiv că era foarte posibil să nu fie vorba doar de ochi, dacă prindea ocazia unei hârjoneli prin grădină, în amurg. Era clar că fiicele lui semănau cu el în această privinţă.

Petrecerea organizată la conacul Westhampton era doar una dintre cele ţinute în Cambridgeshire pentru a coincide cu Săptămâna de Mai. Printre oaspeţi se numărau contele Fitzherbert, cunoscut şi ca Fitz, şi soţia lui, prinţesa Bea. Ea era contesă Fitzherbert, desigur, dar prefera titlul său rusesc de prinţesă. Fiul lor mai mare, Boy, era student la Trinity College.

Prinţesa Bea era una dintre doamnele care o priveau cu circumspecţie pe Daisy. Fără să mintă de-a dreptul, Daisy lăsase lumea să creadă că tatăl ei era un nobil rus care pierduse totul la revoluţie, şi nu un simplu muncitor care fugise în America pentru a scăpa de poliţie. Însă Bea nu se lăsase amăgită.

— Nu-mi amintesc de nicio familie Peshkov din Sankt Petersburg sau din Moscova, rostise ea, aproape fără să se mai prefacă nedumerită; iar Daisy se silise să zâmbească de parcă nu ar fi avut nicio importanţă ce-şi mai amintea prinţesa.

Trei dintre fete erau de vârsta lui Daisy şi a Evei: gemenele Westhampton şi May Murray, fiica unui general. Balurile se lungeau pe întreaga durată a nopţii, aşa că toată lumea dormea până la prânz, însă după-amiezile erau anoste. Cele cinci fete leneveau în grădină sau se plimbau prin pădure. Acum, săltându-se în hamacul ei, Daisy zise:

— Ce poţi face după ce te logodeşti?

Lindy zise:

— Poţi să-i freci mădularul.

— Până ejaculează, rosti şi sora ei.

May Murray, care nu era la fel de îndrăzneaţă precum gemenele, spuse:

— O, ce dezgustător!

Asta