– E, fir-ai să fii! a zis Mercedes. S-a aplecat înainte şi a luat-o în gură. A început s-o sugă şi s-o frece, plimbându-şi limba de-a lungul ei.

– Ah, mare curvă eşti! Apoi şi-a scos-o din gură.

– Dă-i înainte! Dă-i înainte! Termină-mă!

– Nu.

– Ei, atunci du-te-n mă-ta!

Am împins-o şi a căzut pe spate pe pat şi am sărit pe ea. Am pupat-o ca un nebun şi i-am vârât-o. M-am mişcat cu violenţă, pompând întruna. Am gemut şi apoi am ejaculat. Am pompat tot lichidul, simţindu-l cum intră în ea aburind.

74.

A trebuit să zbor în Illinois, la o universitate. Uram întâlnirile cu cititorii, dar m-ajutau să-mi plătesc chiria şi, poate, ajutau şi la vânzarea cărţilor. Mă scoteau din zona de est a Hollywood-ului, mă ridicau în aer, cu oamenii de afaceri şi stewardesele, băuturile la gheaţă, micile şerveţele şi alunele de ronţăit ca să nu-ţi măi pută gura.

Urma să fiu întâmpinat de poetul William Keesing, cu care eram în corespondenţă încă din 1966. Prima oară îi citisem poeziile în revista Bull, editată de Doug Fazzick, una dintre primele reviste multiplicate la mimeograf şi probabil liderul revoluţiei în acest domeniu. Nici unul dintre noi nu era literat în adevăratul sens al cuvântului: Fazzick muncea într-o fabrică de cauciuc, Keesing era un fost puşcaş marin care luptase în Coreea, făcuse puşcărie şi era întreţinut de nevastă-sa, Cecelia. Eu munceam 11 ore pe noapte ca funcţionar la poştă. Tot la vremea aia a apărut şi Marvin, cu poeziile lui stranii despre demoni. Marvin Woodman era cel mai bun scriitor despre demoni din America. Poate şi din Spania şi Peru. Pe vremea aia, îmi .plăcea să scriu scrisori. Scriam oricui scrisori de câte 4-5 pagini, colorând sălbatic plicurile şi paginile. Atunci am început să îi scriu lui William Keesing, fost puşcaş marin, fost puşcăriaş, dependent de droguri (luă mai ales codeină).

Acum, după atâţia ani, William Keesing căpătase o slujbă temporară la Universitate. Izbutise să obţină o diplomă între două intervale de abstinenţă. L-am prevenit că era o slujbă periculoasă pentru oricine voia să scrie. Dar, cel puţin, el le preda studenţilor despre Chinaski.

Keesing şi nevastă-sa m-au aşteptat la aeroport.

Aveam bagajul cu mine, aşa că ne-am dus direct la maşină.

– Dumnezeule, a zis Keesing, n-am văzut nici-odată pe cineva coborând din avion şi arătând în halul ăsta.

Aveam pardesiul larg al lui taică-miu care murise. Pantalonii erau prea lungi, manşetele cădeau peste pantofi, dar asta era bine, căci şosetele nu se potriveau una cu alta, iar pantofii aveau tocurile tocite. Nu puteam să sufăr frizerii, aşa că mă tundeam singur, atunci când nu aveam în preajmă vreo femeie care să facă treaba asta. Nu-mi plăcea să mă râd, dar nu puteam suferi nici barba lungă, aşa că mă tăiam cu foarfecă la două-trei săptămâni. Vederea mi-era slabă, dar nu-mi plăceau ochelarii, nu-i purtam decât la citit. Aveam propriii mei dinţi, dar nu prea mulţi. Chipul şi nasul mi-erau roşii din cauza băuturii, şi lumina îmi râncă pupilele, aşa că mijeam ochii îngustaţi. Locul meu părea să fie într-o mahala sordidă de oriunde. Am plecat cu maşina.

– Ne aşteptam la cineva cu totul diferit, a zis Cecelia.

– Ah.

– Vreau să zic, vocea ta e atât de catifelată şi pari blând. Bill se aştepta să cobori din avion beat şi înjurând, făcând avansuri femeilor...

– Niciodată nu-mi etalez vulgaritatea. Aştept să se manifeste spontan.

– O să citeşti mâine seară, a zis Bill.

– Bine. În seara asta o să ne distrăm şi o să uităm de toate.

Am mers mai departe.

În seara ăla, Keesing a fost la fel de interesant ca şi scrisorile şi poeziile lui. A avut bunul simţ să nu discute de literatură decât din când în când. Am vorbit despre altele. Personal, n-am avut prea mult noroc cu majoritatea poeţilor, chiar şi atunci când scrisorile şi poeziile lor erau bune. Îl întâlnisem pe Douglas Fazzick cu rezultate nu prea încântătoare. Era mai bine să stai departe de alţi scriitori şi să-ţi faci doar treaba, sau pur şi simplu să nu ţi-o faci.

Cecelia s-a retras devreme. Trebuia să se ducă dimineaţa la slujbă.

– Cecelia divorţează de mine, mi-a zis Bill. Nu o condamn. S-a săturat de drogurile, de vomă, de felul meu de viaţă. A rezistat ani de zile. Acum nu mai suportă. Nici nu prea mai pot s-o fut. O să plece cu un puştan. N-o pot învinui. Eu m-am mutat deja, mi-am luat o cameră. Dacă vrei, mergem acolo să dormim. Sau plec eu şi tu rămâi aici. Sau rămânem aici amândoi, pentru mine e totuna.

Keesing a scos două pastile şi le-a înghiţit.

– Hai să rămânem aici, am zis.

– Le bei, nu glumă.

– N-am altceva de făcut.

– Probabil că ai un stomac de fier.

– Nu chiar. S-a deschis o dată. Dar atunci când găurile alea se lipesc la loc, se zice că e mai rezistent decât cea mai bună sudură.

– Cât crezi că o s-o mai duci aşa?

– Am totul plănuit. O să mor în anul 2000, la 80 de ani.

– Ciudat, a zis Keesing. E tocmai anul în care şi eu am de gând să mor. 2000. Chiar am visat chestia asta. Am visat chiar ziua şi ora morţii mele. Oricum, e vorba de anul 2000.

– E un număr drăguţ şi rotund. Îmi place. Am mai băut o oră sau două. Mi-au dat camera de oaspeţi. Keesing a dormit pe canapea. Aparent, Cecelia avea intenţii serioase să-l părăsească.

Dimineaţa următoare m-am trezit la 10:30. Mai rămăsese nişte bere. Am izbutit să înghit una. Eram la a doua când a intrat Keesing.

– Dumnezeule, cum reuşeşti? Parcă ai avea 18 ani.

– Am şi dimineţi proaste. Asta pur şi simplu nu e una din-alea.

– Am un curs de engleză la unu. Trebuie să fiu treaz.

– Ia o pastilă.

– Trebuie să mănânc ceva.

– Mănâncă două ouă fierte moi, cu puţin chilly sau paprikă.

– Vrei să-ţi fierb şi ţie două?

– Mulţumesc, da.

A sunat telefonul. Era Cecelia. Bill a vorbit o vreme, apoi a închis.

– Se apropie o tornadă. Una dintre cele mai mari din istoria statului. S-ar