– Mereu se întâmpla câte ceva când trebuie să citesc eu.

Am observat că începea să se întunece.

– S-ar putea să mi se amâne cursul. E greu de zis. Mai bine aş mânca. Bill a pus ouăle la fiert.

– Nu te înţeleg, a zis. Nici măcar nu pari mahmur.

– Sunt mahmur în fiecare dimineaţă. E normal, m-am adaptat.

– Încă scrii destul de bine, în ciuda băuturii.

– Hai să nu vorbim despre asta. Poate e din cauza varietăţii pizdelor. Să nu fierbi ouăle alea prea mult.

M-am dus în baie şi m-am căcat. Constipaţia nu era una dintre problemele mele. Tocmai ieşeam când l-am auzit pe Bill urlând.

– Chinaski!

Apoi l-am auzit în curte, vomită. S-a întors.

Sărmanul, chiar că îi era rău.

– Ia puţin bicarbonat. N-ai nişte valium?

– Nu.

– Atunci stai 10 minute după ce ai luat bicarbonatul şi bea o bere caldă. Toarn-o acuma în pahar ca să se aerisească.

– Am o pastilă de benzedrină.

– Ia-o.

Se întuneca. La cinşpe minute după ce a luat pastila, Bill a făcut un duş. Când a ieşit de-acolo, arăta mai bine. A mâncat un sandviş cu unt de arahide şi felii de banană. Avea s-o scoată la capăt.

– Încă îţi mai iubeşti cucoană, nu-i aşa? am întrebat.

– Dumnezeule, da.

– Ştiu că nu ajută, dar încearcă să-ţi dai seama că ni s-a întâmplat tuturor, cel puţin o dată.

– Asta nu m-ajută.

– O dată ce o femeie se întoarce împotriva ta, poţi s-o laşi baltă. Te pot iubi, apoi ceva se petrece cu ele. Se pot uita la tine cum mori într-o rigolă ori cum te calcă maşina şi vor scuipa pe tine.

– Cecelia e o femeie minunată.

Se întuneca.

– Hai să mai bem nişte beri, am zis. Ne-am aşezat şi am băut. S-a făcut tot mai întuneric şi apoi s-a pornit un vânt puternic.

N-am vorbit prea mult. Eram bucuros că ne întâlnisem. Bill era un tip de treabă. Era obosit, poate că de-asta părea aşa. N-avea să aibă niciodată noroc cu poeziile lui în America. Îl iubeau în Australia. Poate că într-o zi aveau să-l descopere şi aici. Poate că nu. Poate în anul 2000. Era un omuleţ dur, scund şi îndesat, ştiai că era dedicat în întregime, ştiai că era prezent. Îmi plăcea de el.

Am băut în tăcere, apoi a sunat telefonul. Era tot Cecelia. Tornadă trecuse de noi sau, mai degrabă, ne ocolise. Bill urma să se ducă la şcoală. Eu urma să mă întâlnesc cu cititorii în seara aia.

Mişto. Totul funcţiona. Eram cu toţii angajaţi până peste cap.

Pe la 12:30, Bill şi-a pus caietele şi ce mai avea nevoie într-un rucsac, s-a urcat pe bicicletă şi a plecat la universitate.

Cecelia s-a întors acasă pe la mijlocul după-amiezii.

– Bill se simţea bine când a plecat?

– Da, a plecat cu bicicleta. Arăta bine.

– Cât de bine? Se drogase?

– Arăta bine. A mâncat şi a făcut tot ce trebuia.

– Încă îl iubesc, Hank. Dar nu mai suport.

– Desigur.

– Nu ştii cât de mult înseamnă pentru el faptul că ai venit aici. Obişnuia să-mi citească scrisorile tale.

– Porcoase, ă?

– Nu, amuzante. Ne-ai făcut să râdem.

– Hai să ne futem, Cecelia.

– Hank, acum îţi faci jocul.

– Eşti ca o jucărie grăsuţă. Lasă-mă să mă scufund în ea.

– Eşti beat, Hank.

– Ai dreptate, las-o baltă.

75.

În seara aia, iar am citit prost la întâlnire. Nu mi-a păsat. Nici lor nu le-a păsat. Dacă John Cage{10} putea obţine 1 000 de dolari mâncând un măr, mă puteam mulţumi şi eu cu 500 de dolari, plus cheltuielile de transport, făcând pe lămâia{11}.

După ce am citit, aceeaşi rutină. Studente veneau la mine, cu trupurile lor tinere, fierbinţi, cu privirile lor seducătoare, şi mă rugau să le dau auto-grafe pe cărţile mele. Mi-ar fi plăcut să fut vreo cinci dintre ele într-o noapte şi apoi să le uit pentru totdeauna.

Doi profesori au venit la mine şi mi-au rânjit compătimitor. li făceam să se simtă mai bine, să aibă senzaţia că ar fi avut vreo şansă în faţa maşinii de scris.

Am luat cecul şi am plecat. Urma o mică petrecere, selectă, acasă la Cecelia. Făcea parte din contractul nescris. Cu cât mai multe fete, cu atât mai bine. Dar acasă la Cecelia nu prea aveam şanse. Ştiam asta. Şi fireşte că dimineaţa m-am trezit în pat singur.

Lui Bill i-a fost rău din nou în dimineaţa următoare. Avea ore de la unu şi, înainte de a pleca, mi-a zis:

– Cecelia o să te ducă la aeroport cu maşina. Eu plec acum. Să ne luăm la revedere fără efuziuni.

– Bine.

Bill şi-a pus rucsacul în spinare şi a scos bicicleta pe uşă.

76.

Mă întorsesem în L.A. de vreo săptămână şi jumătate. Era seară când a sunat telefonul. Era Cecelia, suspină.

– Hank, Bill a murit. Eşti primul pe care l-am sunat.

– Dumnezeule, Cecelia, nu ştiu ce să-ţi spun.

– Sunt aşa de bucuroasă că ai fost aici. Bill a vorbit numai despre tine după ce ai plecat. Nici nu ştii ce a însemnat vizita ta pentru el.

– Ce s-a întâmplat?

– S-a plâns că se simţea rău şi l-am dus la spital. În două ore a murit. Ştiu că lumea va zice că luase o supradoză, dar n-a fost aşa. Chiar dacă aveam de gând să divorţez, l-am iubit.

– Te cred.

– Nu vreau să te deranjez cu toate astea.

– Nu-i nici o problemă, Bill ar înţelege. Pur şi simplu, nu ştiu ce să spun că să-ţi fiu de ajutor. Sunt şocat. Dă-mi voie să te sun mai târziu, să văd dacă eşti bine.

– Ai să faci asta?

– Desigur.

Asta-i problema cu băutul, m-am gândit, în vreme ce-mi turnam în pahar. Dacă se întâmpla ceva rău, bei ca să uiţi; dacă se întâmpla ceva bun, bei ca să sărbătoreşti; dacă nu se întâmpla nimic, bei ca să se întâmple ceva.

Aşa bolnav şi nefericit cum era, Bill nu arăta totuşi ca un om pe moarte. Se întâmplau multe morţi de genul ăsta şi, chiar dacă ştim cum e şi ne gândim la ea aproape în fiecare zi, atunci când are loc o moarte neaşteptată, şi când acea