şerifilor şi perceptorilor şi grefierilor şi temnicerilor şi funcţionarilor mărunţi; făcând peste noapte pentru vechea închisoare ceea ce arhitectul lui Sutpen cu toate cărămizile şi fierăriile lui ornamentale nu fusese în stare să facă – închisoarea cea veche, care fusese inevitabilă, o necesitate, asemenea unei instituţii publice, şi care, asemenea unei instituţii publice, nu fusese ignorată, ci pur şi simplu, prin consens mutual, nu fusese văzută, nu era privită, nu era numită după scopurile şi ţelurile ei, şi care totuşi pentru oamenii mai bătrâni din oraş, în ciuda felului în care arhitectul lui Sutpen se străduise să o dreagă cosmetic, era încă vechea închisoare – acum transformată într-un întreg, un pion mobil pe tabla de şah politic a regiunii, asemenea stelei şerifului sau însemnelor funcţionarului sau simbolului funcţiei grefierului; transformată într-adevăr acum, ridicată (o apoteoză) cu zece picioare mai presus de nivelul oraşului, astfel că pereţii vechi de buşteni pe jumătate îngropaţi în pământ cuprindeau acum camerele de locuit pentru familia temnicerului şi bucătăria unde gătea nevasta lui, având atâta şi atâta pentru o masă, pentru deţinuţii din oraş şi din regiune – bacşiş nu pentru munca sau capacitatea ei de muncă, ci pentru fidelitate politică şi pentru împlinirea numărului voturilor cu cei de un sânge sau înrudit prin alianţă – un temnicer sau un paznic al cheilor, el însuşi vărul cuiva şi cu de ajuns de mulţi alţi veri şi cumnaţi ai lui care să fi asigurat alegerea şerifului sau a adjuncţilor lui administrativi sau de circumscripţii – un fermier falit care nici nu fusese victima epocii, ci, dimpotrivă, era stăpânul ei, întrucât incapacitatea lui moştenită şi cu neputinţă de lepădat de a-şi întreţine familia prin propriile lui eforturi îl făcea potrivit cu o epocă şi o ţară în care guvernul se constituise şi se baza pe premisa de lucru de a fi în primul rând un azil pentru incapacitate şi sărăcie, pentru faliţii celor din întreprinderile particulare din rândurile familiei proprii sau a soţiei pe care altminteri ar fi trebuit să-i întreţină el însuşi – şi în atât de mare măsură stăpânul propriului lui destin, încât, într-o ţară şi într-o vreme când supravieţuirea unui om depindea nu numai de iscusinţa lui de a trage o brazdă dreaptă şi de a tăia un copac fără a se schilodi sau a se distruge singur, soarta îl înzestrase cu un copil; o fată firavă anemică şi cu mâini înguste şi fără îndemânarea de a munci, lipsindu-le chiar puterea de a mulge o vacă, şi apoi îşi încununase propria înfrângere şi veşnica subjugare prin paradoxul că-i dăruise drept patronimic însăşi denumirea vocaţiei în care el avea să dea greş: Farmer; acesta era ocupantul, paznicul cheilor, temnicerul; şi buştenii vechi şi aspri care-i cunoscuseră pe indienii beţivi Chickasaw ai lui Ikkemotubbe şi pe căruţaşii scandalagii şi pe vânătorii şi lopătarii de pe fluviu (şi – în această scurtă noapte de vară – pe cei patru tâlhari de drumul mare, din care unul fusese asasinul Wiley Harpe) erau acum arcul de boltă încadrând o fereastră în care şedea îngândurată ceas după ceas şi zi şi lună şi an fata aceea blondă firavă nu numai neînstare (sau cel puţin scutită de asta) să o ajute pe mama ei să gătească, ci măcar să şteargă vasele după ce mama ei (sau tatăl poate) le spăla – gânditoare, nici măcar aşteptând pe cineva sau ceva (aşa se spunea în oraş), nici măcar îngândurată, aşa se spunea în oraş; doar atât, gânditoare parcă, blondă, la fereastră, cu faţa spre oraşul acesta de provincie, zi după zi şi lună după lună şi – atât cât îşi aducea aminte oraşul – an după an, şi să tot fi fost trei sau patru ani, înscriind într-un anumit moment fragila şi indelebila semnătură a meditaţiilor ei pe unul dintre geamurile ei (ale ferestrei); numele ei firav şi nemuncit, zgâriat cu un inel cu diamant de către mâna ei slabă şi nedeprinsă cu munca, şi data: Cecilia Farmer 16 aprilie 1861;

 

În care moment destinul ţării, naţiunii, Sudului, statului, regiunii, se învârtejea deja în avântul spre prăpastie, nu că statul şi Sudul ar fi ştiut asta, pentru că primele secunde ale căderii par totdeauna să fie un avânt; o deliberare lipsită de greutate, preliminară azvârlirii nu înspre jos ci înspre sus, trupul în cădere răsturnat invers în acea secundă, transsubstanţierea zvâcnind spre înalt a pământului; un avânt, o culme, apoteoza Sudului, a destinului şi mândriei sale, statul Mississippi şi Regiunea Yoknapatawpha nu cele din urmă în aceasta, Mississippi printre primele din cele unsprezece care să ratifice secesiunea, regimentul de „infanterie pe care îl recrutase şi organizase John Sartoris cu Jefferson drept cartier general, mergând la Virginia cu numărul doi în registrul regimentelor din Mississippi, şi închisoarea văzând şi aceasta, dar luând doar act şi cunoştinţă de aceasta de la un bloc de clădiri depărtare: în acea amiază, regimentul nefiind încă un regiment ci doar o asociere voluntară de bărbaţi neinstruiţi care ştiau că sunt ignoranţi şi sperau că sunt curajoşi, cele patru laturi ale pieţei umplute cu taţii sau bunicii lor şi cu mamele şi soţiile şi surorile şi iubitele lor, singura uniformă prezentă atunci fiind cea în care se prezentase Sartoris, cu sabia lui virgină şi tresele lui străvechi de colonel, în balconul tribunalului, şi de asemenea cu capul descoperit în timp ce pastorul baptist se ruga şi ofiţerul de recrutare din Richmond asista la depunerea jurământului de către acest regiment; şi apoi (regimentul) plecase; şi acum nu numai închisoarea ci şi oraşul însuşi suspendat fără mişcare într-o apă stătătoare neclintită; trupul avântat, avansat acum de ajuns de departe în spaţiu ca să-şi fi pierdut orice noţiune de mişcare, fără greutate şi imobil peste presiunea uşoară a aerului invizibil, pierind acum în totală diminuare pe buza prăpastiei, crescând în totală amplificare a pământului vast şi fără spor; un oraş de bărbaţi bătrâni şi de femei şi de copii şi din când în când câte un soldat rănit (John Sartoris însuşi, deposedat de funcţia sa de colonel prin alegerea regimentului după cea de