Fiedler se opri, aruncând spre sală o privire brusc arzătoare. Leamas urmărea totul fascinat.

— Asta să fie o lecţie, strigă Fiedler, pentru ceilalţi duşmani ai statului, a căror infracţiune este atât de îngrozitoare, încât sunt obligaţi să comploteze în ore târzii din noapte!

Un murmur plin de simţul datoriei răzbătu dinspre minusculul grup de spectatori aflaţi în spatele sălii.

— Nu vor scăpa de vigilenţa poporului al cărui sânge vor să-l vândă!

Ai fi zis că Fiedler se adresează unei mari mulţimi, şi nu celor câţiva oameni - o mână de paznici şi de oficialităţi - adunaţi în încăperea minusculă, cu pereţi albi.

Leamas îşi dădu seama, în acel moment, că Fiedler nu vrea să rişte nimic: conduita tribunalului, procurorii şi martorii, totul trebuie să fie impecabil. Fiind conştient, fără îndoială, de pericolul unei contraacuzaţii ulterioare, inerente în astfel de cazuri, Fiedler îşi apăra spatele: polemica avea să ajungă în arhive, iar el avea să fie un bărbat viteaz care se înhămase să o combată.

În acel moment, Fiedler deschise dosarul care se afla în faţa lui pe birou.

— La sfârşitul lui 1956, Mundt a fost trimis la Londra, ca membru al Misiunii Est-Germane a Oţelului. În plus, avea ca sarcină suplimentară luarea unor măsuri contrasubversive împotriva grupurilor de emigrés. În decursul activităţii sale, s-a expus la mari pericole - nu există nicio îndoială în legătură cu asta - şi a obţinut rezultate valoroase.

Atenţia lui Leamas fu din nou atrasă de chipurile celor trei de la masa din mijloc. La stânga preşedintei, un tinerel smead. Ochii acestuia păreau pe jumătate închişi. Părul dezordonat era moale şi lins, iar chipul palid, slab, era cel al unui ascet. Avea mâini subţiri, care se jucau neobosit cu colţul unui teanc de hârtii din faţa lui. Leamas bănuia că este omul lui Mundt; n-ar fi putut să spună de ce. De partea cealaltă a mesei stătea un tip puţin mai în vârstă, cu început de chelie, cu o faţă deschisă şi plăcută. Lui Leamas îi părea cam neghiob. Bănuia că, dacă soarta lui Mundt atârna în balanţă, tânărul avea să-l apere şi femeia să-l condamne. Se gândea că al doilea tip s-ar simţi jenat de divergenţa de opinii şi s-ar alia cu preşedinta.

Fiedler vorbea din nou.

— A fost recrutat la sfârşitul mandatului său la Londra. Am spus că s-a expus la mari pericole; făcând acest lucru, a intrat în conflict cu Serviciul Secret britanic, care a emis un mandat de arestare pe numele lui. Mundt, care nu avea imunitate diplomatică (Marea Britanie, membră a NATO, nu recunoaşte suveranitatea noastră), s-a ascuns. Au fost supravegheate porturile, fotografia şi semnalmentele lui au fost distribuite pe tot teritoriul Insulelor Britanice. Cu toate acestea, după numai două zile petrecute în ascunzătoare, tovarăşul Mundt a luat un taxi către aeroportul din Londra şi a venit cu avionul la Berlin. „Magnific”, veţi spune, şi aşa a şi fost. Cu toate forţele poliţiei britanice alertate, cu şoselele, căile ferate, porturile şi aeroporturile sub supraveghere constantă, tovarăşul Mundt ia un avion de la aeroportul din Londra. Cu adevărat magnific! Sau poate că o să vi se pară, tovarăşi, având avantajul că puteţi judeca retrospectiv, că evadarea lui Mundt din Anglia a fost puţin prea extraordinară, puţin prea uşoară, că, fără complicitatea autorităţilor britanice, n-ar fi fost niciodată posibilă!

Un alt murmur, mai spontan decât primul, se ridică din spatele sălii.

— Adevărul este acesta: Mundt a fost luat prizonier de englezi; în cursul unui scurt interogatoriu de notorietate, aceştia i-au oferit alternativa clasică. Ce avea să urmeze: ani buni într-o închisoare imperialistă, sfârşitul unei cariere strălucite, sau Mundt îşi va face o întoarcere dramatică acasă, în ţara lui, în ciuda oricăror aşteptări, şi îşi va ţine promisiunea făcută? Bineînţeles că britanicii au condiţionat întoarcerea lui prin furnizarea de informaţii, în schimbul cărora aveau să-i plătească mari sume de bani. Prins între ciocan şi nicovală, Mundt a fost recrutat.

Acum, era în interesul britanicilor să promoveze cariera lui Mundt. Încă nu putem dovedi că succesul lui Mundt în lichidarea unor agenţi occidentali mărunţi a fost opera stăpânilor lui imperialişti, care-şi trădau propriii colaboratori - cei de care se puteau dispensa -, pentru a spori prestigiul lui Mundt. Nu putem dovedi, dar este o presupunere pe care-o permit probele.

Încă din 1960 - anul în care tovarăşul Mundt a devenit şeful secţiei de contraspionaj din Abteilung -, ne-au parvenit indicii din toată lumea privind existenţa unui spion sus-pus printre noi. Karl Riemeck a fost spion, cu toţii ştiţi asta; când a fost eliminat, am crezut că răul fusese exterminat. Dar zvonurile au persistat.

Pe la sfârşitul lui 1960, un fost colaborator al nostru a abordat în Liban un englez despre care se ştia că este în legătură cu serviciul lor secret. I-a propus - am aflat foarte curând după aceea - dezmembrarea completă a celor două secţii din Abteilung pentru care lucrase anterior. Oferta lui a fost respinsă, după ce a fost transmisă la Londra. A fost o chestiune foarte ciudată. Nu putea să însemne decât că englezii posedau informaţiile care li se ofereau, şi că acestea erau la zi.

Începând de pe la jumătatea anului 1960, pierdeam colaboratori în străinătate într-un ritm alarmant. Deseori, erau arestaţi la scurt timp după trimiterea lor. Uneori duşmanul încerca să-i întoarcă împotriva noastră pe propriii noştri agenţi, dar nu prea des. Ca şi când nu prea puteai să le dai bătăi de cap.

Şi apoi - era la începutul lui 1961, dacă nu mă înşală memoria -, norocul a dat peste noi. Am obţinut, prin mijloace pe care nu le voi menţiona, un rezumat al informaţiilor pe care Serviciul Secret britanic le deţinea despre Abteilung. Erau complete, exacte şi surprinzător de actuale. Bineînţeles că i le-am arătat lui Mundt - era superiorul meu. Mi-a spus că nu era nicio surpriză pentru el: avea mai multe anchete în desfăşurare şi mi-a cerut să nu acţionez, pentru a nu le prejudicia. Şi mărturisesc că, în acel moment, mi-a trecut prin minte gândul, oricât de îndepărtat şi