Legat de acest lucru, afirmaţiile grave pe care le face ne ridică aspectul juridic. Eu nu am fost niciodată angajat în asemenea chestiuni, n-am călcat într-o sală de tribunal, pentru că nu îmi face plăcere, deşi aş fi învăţat câte ceva din aceasta. Dar să faci afirmaţii care afectează şi pun în discuţie buna-credinţă şi conştiinţa, trăsăturile deontologice ale psihiatrului care cercetează un bolnav, că ar fi capabil să pună un diagnostic psihic necorespunzător este ceva inadmisibil. Admit că s-a făcut o greşeală, dar să o faci cu bună-credinţă cu rea intenţie [sic!], cel puţin eu nu-mi amintesc aşa ceva. Dacă sunt cazuri concrete la care se poate referi, le va da celor care îl vor întreba. Dar eu ridic problema din punct de vedere uman. Să acuzi pe un om ca Predescu – „cine este acest Predescu ... [ilizibil] oameni sănătoşi cu diagnostic psihic pentru ... [ilizibil] de stat de nişte dosare incomode“. Păstrez scrisoarea, o citesc din când în când. Nu avea dr. Vianu nici o motivaţie a fi contra mea, nu sunt decât motivaţii, după convingerea mea, exterioare. Dar pe undeva trebuie să recunosc că mai am căi multe de făcut în ce priveşte capacitatea mea de a cunoaşte oamenii, nu numai după calităţi şi declaraţii, ci şi după însuşiri mult mai profunde.

Prof. dr. Ion Costică

Desigur, ştiam pentru ce am venit la şedinţă. Eram destul de mâhnit şi de indignat, pentru că în instituţia în care lucrez, între colegii printre care mă număr, a existat aşa ceva; dar aş fi necinstit să nu vă spun că pe undeva mai nutream un pic de speranţă că poate unele lucruri nu sunt chiar aşa de negre, că poate undeva, după atâţia ani de viaţă trăiţi aici, alături de cei care o construiesc, vor răzbate măcar nişte palide remuşcări, nişte încercări de ieşire cu luciditate dintr-o rătăcire pe care n-o speram sau n-o doream să o văd, să o consider ca o înrăire.

Se întreba dr. Vianu de ce faţă de alţii îi facem atâtea onoruri? Pentru că rareori – şi trăiesc în acest institut de 26 de ani – mi-a fost dat să văd dispreţul, individualismul, egoismul, infatuarea, impertinenţa adusă la asemenea grad de monstruozitate care aproape frizează lipsa de responsabilitate – întrucât dânsul a afirmat că-i revine responsabilitatea de nu ştiu ce resorturi interioare – probabil că alternativa răspunderii a ceea ce se consideră azi, adică în nici un caz alături de cei care sunt aici, lângă acest Bucureşti care se reface sau această ţară care cu dinţii strânşi vrea să ajungă undeva acolo unde se visează de mai mult timp.

Legat de aceasta, trec la al doilea lucru: ne spunea că o să avem probleme de conştiinţă. Poate că acesta este motivul principal pentru care iau cuvântul. Într-adevăr, vom avea. Toţi cei care au crezut că prin ceea ce am făcut, inclusiv prin sprijinirea, facilitarea, acceptarea într-un fel sau altul a părerilor, a dezvoltării şi a formării oamenilor în institut, vom fi întrebaţi: „Şi cu Vianu cum a fost?“. Pentru că a creşte 10-15 ani în facultate un om care să se manifeste aşa de detaşat, de dispreţuitor faţă de o ţară întreagă, un om aşa de central încât părerea a 20 de milioane de oameni nu contează, pentru marele Vianu, este o problemă de conştiinţă; şi eu cred că se poate spune mai mult: este o problemă de răspundere în faţa celor care ne privesc ca un colectiv întreg, în care răspundem cum ne-am format, ce am format şi pe mâna cui am dat să formeze pe cei care vor duce ţara mai departe, generaţiilor care arată aşa cum arată, a căror ... [ilizibil] însufleţire, a căror formare o apreciem şi o apreciază o lume întreagă. Aşa că să nu aibă nici un fel de teamă dr. Vianu. ... [ilizibil] probleme trebuie să tragem învăţăminte – şi cu cât le vom trage mai repede şi mai profund, pentru o mai îndelungată perioadă, cu atât un al doilea sau al treilea Vianu va fi greu să se mai producă.

Dar aceasta nu este totul. După ce ne atrage atenţia asupra conştiinţei – şi suntem de acord că aşa este –, ne atrage atenţia cu privire la curajul pe care îl avem să-l tragem la răspundere. Cu alte cuvinte, cel care are toate calităţile – pe care am încercat să le calific şi eu –, cel care este în afara tuturor, deasupra tuturor, care apare în frământarea noastră de azi, pentru că este central şi nu periferic, se consideră în afara oricărei răspunderi, iar sute de oameni care vin aici şi alţii care muncesc în acest institut n-au nici un drept să spună dacă ceea ce zice are o bază, dacă calomnia îi revine dânsului ca drept, în virtutea nu ştiu căror lucruri moştenite, câştigate. Nu cred că aceasta ţine numai de faptul că dr. Vianu şi-a demascat toată firea şi tot caracterul, dar şi faptul că înţelegerea lui despre ce reprezintă un individ într-o colectivitate mică sau mare este ceva de genul anarhist, al unor lucruri care rareori s-au manifestat în institutul nostru.

Vorbeşte despre intrarea în partid. Să lăsăm la o parte toate bazaconiile în legătură cu cine aleargă şi cum aleargă. Să vedem dacă aceste lucruri ţin de ceea ce poate fi trecut cu vederea sau ţin de nişte lucruri de structură, pe care timpul le va arăta. Se pare că ne-am oprit aici – dacă aceasta poate să fie o scuză –, atât mai lipsea să-l mai discutăm şi în calitate de membru de partid. N-am făcut ceea ce trebuia să facem până la capăt şi care poate ar fi scutit întreaga colectivitate de ruşinea care cade asupra ei prin prezenţa unui astfel de om, unei astfel de atitudini,