— Wassermannul, tăticu' ! îmi recomandă de după uşă. Te-a ţinut Suliţă în fiţe azi-noapte, şi acum te iei de oameni.

Sunt nervos şi nu nimeresc nodul la cravată. Când îi dau de capăt am transpirat ca un hamal. Costumul are însă linie bună şi constatarea mă mai aduce pe şine. E albastru petrol, o culoare care-mi vine de minune. Aşa mă asigura odinioară Gina şi mie mi-a intrat în cap. Trei sferturi din garderoba mea e pe albastru petrol. După părerea Babuinului, "aia" şi-a bătut joc de mine, arăt ca o scrumbie de Dunăre pescuită anul trecut.

Îl găsesc fumând liniştit pe canapea:

— Tot n-ai plecat?! Ce dracu' faci aici?

— Aştept scuze.

— Aşteaptă.

— All right, Nevrozache, de data asta te iert... Ne vedem la Bellu. La ce oră ziceai că-i bâlciul?

— La douăsprezece. Să ştii că dacă te vede Suliţă, e în stare să-ţi facă o figură acolo.

— Abia aştept, dar, din păcate, nu-i chiar aşa de diliu să rişte un scandal cu martori. Nimeni nu mă poate împiedica să asist la înmormântarea unei prietene şi al dracului să fiu, dacă nu am ţinut sincer la Coana Aurica.

Bădoiu fiind în clandestinitate, convenim cum să ţinem legătura şi ne despărţim în faţa blocului. Ziua abia acum începe.

La birou, intru imediat în priză. Inhalez aerul infect, închis, păstrând mirosul Mărăşeştilor lui Bădoiu. Altfel, totul străluceşte de curăţenie. Ciudat, nu? Nu! E bine? Avem ca femeie de serviciu o sectantă de ziua a paisprezecea sau a douăzeci şi noua, mi-e indiferent, pe care o asediază dracii. E într-un permanent conflict, ăia o caută peste tot şi de-ai naibii ce sunt, o găsesc şi în vis. Pe chestia asta, Lenuţa astupă tot ce poate fi orificiu de pătrundere în spaţiul în care evoluează: ferestrele, în primul rând. E în schimb, corectă, harnică şi mai are doar un an până la pensie.

N-apuc bine să deschid ferestrele, că mă sună mama Wandei. Telefoanele necunoscutului continuă, ei îi e frică să mai şi răspundă şi plânge. Cu gândul la Doina, la nepoţelul rămas de izbelişte printre străini, plânge că ea ce să facă, nu ştie şi nimeni n-o învaţă...

În timp ce o ascult, răsfoiesc hârtiile care mă aşteaptă pe birou. Printre ele, autorizaţia Procuraturii de a deschide caseta de valori a Wandei de la Banklife. Îi explic că acum avem şanse mari să găsim copilul. Îi promit s-o caut cel mai târziu mâine şi când închide telefonul, simt că respiră mai trandafiriu.

Apare, frumos ca un prinţ de operetă, locotenentul Ene. Deşi a făcut tură de noapte la domiciliul Coanei Aurica, e proaspăt ca un bujor înlăcrimat de rouă, pentru că părul încă ud mai păstrează urmele pieptenului. Precis a halit vreo cinci bazine înainte de a se prezenta la raport. Îmi transmite ordinul maiorului Demetru. Mă aşteaptă în biroul personal urgent şi imediat.

— Altceva, mai interesant!

— E'n bărbie rău, Cap Bob, nu ştiu ce-a păţit.

— Înţeleg că la Nina e linişte.

— Linişte, predat serviciul.

— Eşti liber.

— Cap Bob, vin şi eu la înmormântare.

— Nu crezi că după o noapte pierdută, te-ar aranja mai bine un ştrand?

— Nu, permiteţi-mi să vin şi eu.

Mă străfulgeră o idee:

— Nina e o fată drăguţă, aşa-i?

Îşi flutură genele de damă:

— N-am nici o şansă, Cap Bob.

— Nu fi prost. Cu moaca asta de arhanghel scandinav, ai toate şansele. Totdeauna. Cel puţin în următorii zece ani.

Nu mi-e dor de Suliţă, dar n-am încotro. Simte omul o nevoie în organism să-i dau bună dimineaţa. E în civil. Normal, vrea să meargă la înmormântarea Coanei Aurica. Zice-se, ne camuflăm. Oricum ai lua-o însă, dacă ne-am duce toţi cei care participăm la acţiune în uniforme, şi-ar închipui bucureştenii că a murit Ministrul de Interne. Costumul îi pică valabil. Dacă i-ai pune un prosop pe faţă, l-ai putea lua drept dansator profesionist.

Îmi primeşte salutul reglementar cu o expresie care ar tulbura şi un rinocer. Zici că tocmai a terminat de înghiţit o cutie de cremă de ghete.

Pe birou, o hartă a cimitirului Bellu, plină de însemnări cu carioca verde. La toamnă, îmi scot pălăria în faţa lui Suliţă. Acum e în şifonier. Trebuie să recunosc că are energie! Probabil, n-a dormit nici două ore. Şi-a găsit timp pentru ţinuta impecabilă, pentru un drum la cimitir, să facă rost de hartă, ba s-o mai şi studieze! Temeinic judecând după mulţimea de săgeţi, cruciuliţe, cerculeţe. Deasupra fiecărui semn, iniţiale. Adică, omul şi locul.

Teoria lui Suliţă este că acţiunea comportă două momente cheie, cele mai primejdioase din punctul de vedere al Ninei, momentele propice în care poate fi răpită sau asasinată. Unul ar fi la Capelă, în toiul slujbei, când prezenţa asistenţei e maximă. Al doilea, "ultimul drum". Respectiv, pe itinerarul spre cavou, când, de regulă, creându-se oarecare debandadă, posibilităţile de acţiune criminală sunt multiple. Este ferm convins că tentativa va avea loc obligatoriu într-unul din aceste momente.

Eu sunt sceptic, dar îl las să vorbească. Chiar şi în zile mai senine nu-i place să fie contrazis. Teza lui, cel puţin în privinţa primului moment, e aiureală! Nina-i personajul principal în piesa asta, consolată, sprijinită, înconjurată. Cu afecţiune sau din curiozitate. Cum naiba s-o smulgi (în cazul răpirii) dintre suporteri şi s-o duci hăt departe, fără ca nimeni să bage de seamă? În ipoteza asasinatului, Nina fiind înghesuită, cum îţi reglezi tirul să nu-l nimereşti pe altul? Cel mult, dacă ar chema-o Bogdan Stelea — trei capete peste îndoliata asistenţă.

Momentul 2 (drumul spre locul de veci), aşa cum îl vede Suliţă, ar putea fi luat în considerare, dar numai în varianta unei intenţii de crimă. Oricât ar fi lumea de dispersată pe itinerar, răpirea nu ţine. Cel puţin intimii rămân în imediata apropiere a subiectului îndurerat.

În continuare, îmi explică repartizarea băieţilor pe obiective. A, B, C... ajunge la V! Cred că la sediu, mai rămân portarul şi Lenuţa, sectanta de ziua o sută paisprezece... Strategie a la Ziua cea mai lungă. Aleia îi zicea Overlord. Asta, a lui Suliţă, e Paraşuta. Obiectivul Zero e Capela. Eu sunt repartizat la C, în dreapta, cum vii