pe aleea centrală. Mormântul lui Spiridon Costăchescu, răposat înainte de primul rezbel. Prenumele îmbătrânesc şi ele! Du-te azi în orice şcoală, şi dacă întâlneşti un singur, singură — Spiridon, Iorgu, Silvestru, Aretia, Filofteia, Eufrosina, eu... Ce mai, accept orice pariu.

Suliţă va ocupa obiectivul K. E vorba de un cavou şi îşi închipuie că de acolo va putea controla întreg teatrul de operaţiuni. Deşi ceremonia are loc la douăsprezece, pretinde ca toată lumea să se afle în cimitir de la zece. În privinţa asta, nu exagerează. În caz că încearcă vreo mişcare, echipa adversă va veni şi ea mai devreme, în prospecţie.

Înainte de a ne despărţi, Demetru îmi atrage atenţia:

— Nu cumva să-l prind pe Bădoiu la cimitir! Dacă l-ai solicitat să te asiste, renunţă. Zburaţi amândoi! Pe cer, e loc destul.

 

 

Până la înmormântare, mi-a rămas ceva timp. Trebuie să iau neapărat legătura cu Viorela şi nu ştiu cum să procedez. Cel mai simplu ar fi să-i las un mesaj acasă. La programul ei trăsnit însă, liber de orice control, risc să-l găsească peste trei zile. Nici s-o caut la şcoală nu pot, nu vreau să-i stric ploile cu cancelaria.

Parchez ceva mai departe de liceu şi recurg la un procedeu clasic. Cumpăr un pachet de Kent şi aştept recreaţia. La colţul străzii. E imposibil să nu fi chiulit cineva de la prima oră!... La fără douăzeci, apar primii şmecheri, doi gentlemani de şaptesprezece-optsprezece ani. Blugi, geci, adidaşi, saci pe umăr. Tot un soi de uniformă, doar că nu-i una impusă de şcoală. Le ies în cale şi salut vag cu un deget la tâmplă:

— Am o rugăminte...

Mă cercetează curioşi. Eu scot ţigările la vedere.

— O ştiţi pe Viorela Calotă? E într-a unşpea...

— Una cu părul roşu? Se uită spre celălalt: E la C, mi se pare că au Laborator. Vreţi s-o chemăm afară?

— Nu, vă rog doar să-i transmiteţi un bilet. Trebuie să-i parvină neapărat.

— No problem! I-l ducem chiar acum, în recreaţie.

— Mulţumesc.

O dată cu răvaşul, pasez şi pachetul de ţigări.

Băieţii încep să râdă:

— Nu e cazul, dar dacă vă incomodează... Mulţam, maestre!

— Mergeţi sănătoşi!

 

***

 

O voce cavernoasă îmi suflă în ceafă:

— Doar un debil mintal nu s-ar prinde că zona colcăie de sticleţi.

Nu trebuie să mă întorc ca să descopăr că-i vorba de Bădoiu. Urmează cu aceeaşi satisfacţie sardonică:

— Ce de lume care n-are ce face şi a venit să rezolve integrame la Bellu! Să citească! Să viseze! Să studieze monumentele! Să reflecteze la deşertăciunea celor lumeşti! Şi numai tineret revoluţionar, până'n treij'dă ani!... Bă, Suliţă ăsta al vostru doar că nu rage.

Mă trag câţiva paşi în spatele obiectivului:

— Ai grijă să nu te vadă.

— Începi să mă plictiseşti... Fii atent o chestie, l-am văzut aici pe Panduru.

Simt, senzaţie fizică concretă, cum mi se ascut urechile. Ca la fauni. Marin Panduru e craiul de la Găina Beată, căruia Nina i-a umflat portvizitul. Asta s-a întâmplat ieri, dar parcă ar fi trecut o sută de ani.

— De unde-l ştii?

— Mi l-a arătat Ene, e chiar în fieful lui. Uită-te în stânga! Tipul de pe bancă... Face conversaţie cu babeta aia belalie.

E din aceeaşi familie cu Săraru şi Sinuzită, doar că pus la costum şi cravată, respectând convenţionalul. Din cauza modei, ochelarii negri nu mai sugerează camuflaj. Pe genunchi, un buchet de flori. Sanchi, e invitat la o înmormântare şi aşteaptă să-i vină rândul... A abordat-o pe bătrână şi a improvizat un dialog. Deşteaptă idee! Oamenii în vârstă, mai ales femeile, sunt cuvântăreţi, se simt încântaţi de atenţia tinerilor. În ce-l priveşte pe Panduru, şi-a asigurat un cadru firesc pentru o staţionare prelungită în meleag. Îţi poţi lesne închipui că sunt două cunoştinţe, mobilizate la aceeaşi ceremonie.

— I-am spus lui Ene să nu-l scape din ochi.

— De ce nu-l ţii tu în colimator?

— Mă rezerv pentru clienţi mai graşi. Dacă e ăsta aici, sigur mai apar şi alţii.

— Zău?! Cum rămâne atunci cu pădurea de sticleţi pe care doar un debil mintal...

— Nu fă pe nebunul, mă întrerupe, am susţinut amândoi aceeaşi teorie. Nici acum nu renunţ la ea. Am certitudinea că dacă se încearcă ceva aici, avem de-a face cu o diversiune. Se acţionează dur în altă parte.

Se topeşte printre morminte.

 

 

Cred că la fiecare douăzeci de metri, avem câte un om. Personal, nu am mai participat în zece ani de meserie, la o acţiune cu asemenea mobilizare de forţe. Încerc să-mi imaginez, punându-mă în locul bandiţilor, ce mişcare aş avansa, bănuind doar pe jumătate cât de deasă e plasa întinsă de poliţie. Decid că doar disperarea sau panica de timp m-ar putea smulge dintr-o expectativă atentă.

Fac paşi în prospecţie. Oamenii sunt deja prezenţi la obiective, travestiţi în ideile lui Suliţă. Pe T, D, V şi N (tot ca să nu vă încarc memoria) îi recunosc în postură de gropari. Au tras, chipurile, pe dreapta şi aşteaptă lângă uneltele specifice să intre în tură. Pentru autentic, circulă între ei o sticlă de vodcă şi ciugulesc o gustare proletară, de pe o hârtie groasă cafenie.

Alţi colegi, preocupaţi de curăţenia cimitirului, plimbă roabe. Ajung la ultimele obiective pe care Suliţă le-a gândit cam pe la jumătatea aleii centrale. Mă ţin bine, să nu cad jos de râs. Locotenentul Marinaş, în halat alb, patronează o tonetă ambulantă. Vinde covrigi, bomboane şi îngheţată. Mai lipsesc baloanele colorate şi zahărul pe băţ. Ce o fi în capul lui Suliţă, că-i parc de distracţii?! Culmea e că bietul Marinaş are dever. Evident, dintre clienţi, nu putea lipsi Babuinul. Roade concomitent din trei îngheţate şi presupun că se distrează nemaipomenit.

Mă întorc la obiectivul meu — Spiridon Costăchescu. Toţi suntem la locurile noastre. Suliţă vibrează pe post de Napoleon la cavoul Stat Major. Îi lipsesc doar calul şi bicornul. Panduru şi moşneaga sunt pe aceeaşi bancă.

Începe spectacolul.

 

 

Trebuie să recunosc că Nina a organizat o înmormântare lux! Respectând dorinţa expresă a Coanei Aurica, a făcut rost de dric. Efectu-i de zile mari. Şi căruţa şi caii mascaţi plouaţi cu aur şi argint par nou-nouţi, tot cimitirul e cu ochii pe ceea ce s-ar putea numi un tablou vivant. Unii cred că