Claudia — omorîtă? Nu puteam să cred! Fu o lovitură nemaipomenită pentru mine. Două fiinţe — în decurs de o săptămână. — omorîte într-un accident de călărie. Mi se părea o coincidenţă aproape imposibilă.

Nu vreau să mai zăbovesc asupra perioadei pe care am petrecut-o în New York. Eram un străin într-o societate străină mie. Tot timpul simţeam că trebuie să fiu atent la ceea ce spuneam şi la felul cum mă comportam. Ellie, pe care numai eu o cunoscusem, Ellie care îmi aparţinuse numai mie, nu era acolo. Mă uitam şi vedeam numai o tînără americană, o moştenitoare a unei mari averi, înconjurată de prieteni şi relaţii sau rude îndepărtate, o familie care trăise aici de cinci generaţii. Şi ea venise precum o cometă care-mi invadase teritoriul.

Iar acum se întorsese ca să fie înmormîntată cu ai ei, aici unde îi era şi casa. Într-un fel eram bucuros că se hotârîse pentru aducerea ei aici. Nu mi-aş fi simţit inima uşoară ştiind-o în micul cimitir de ia poalele pădurii de pini, din afara satului. Nu, nu aşa aş fi fost împăcat cu acest gînd.

— Întoarce-te de unde ai venit, Ellie, îi spusei în gînd.

Din cînd în cînd acea melodie pe care ea obişnuia s-o cînte la chitară îmi revenea în minte. Îmi aminteam cum degetele ei atingeau strunele:

În fiecare Dimineaţă şi-n fiecare Noapte

Se nasc fiinţe destinate Dulcei Plăceri

şi îmi spuneam în gînd: „Asta ţi se potriveşte. Tu te-ai născut pentru Dulcea Desfătare. Ai gustat Dulcea Desfătare acolo pe «Moşia Ţiganului». Numai că n-a fost să fie. Acum s-a sfîrşit. Te-ai întors acolo unde nu era poate prea multă desfătare, acolo unde nu erai fericită. Dar aici eşti acasă, în orice caz. Eşti printre ai tăi.” M-am întrebat deodată unde ar trebui să fiu cînd va veni şi pentru mine vremea să mor. Pe „Moşia Ţiganului”? S-ar putea. Mama ar veni să mă vadă întins în mermînt — dacă nu va fi ea însăşi moartă. Dar nu puteam să mă gîndesc la mama moartă. Mă închipuiam mai degrabă pe mine mort. Da, va veni şi mă va vedea înmormîntat. Poate că atunci asprimea chipului ei se va schimba. Am încercat să-mi mut gîndul de la dînsa. Nu vroiam să mă gîndesc la ea. Nu vroiam să mă duc aproape de ea sau s-o văd.

De fapt acest ultim gînd nu era ceea ce doream într-adevăr. Nu se pune problema ca eu s-o văd pe ea, ci mai degrabă ca ea să mă vadă pe mine, să vadă de fapt prin mine şi să simt o nelinişte învăluindu-mă. Îmi spuneam în gînd: „Mamele sînt ca nişte diavoli! De ce trebuie să vegheze asupra copiilor? De ce simt că ar şti totul despre copiii lor? Pentru că nu ştiu. Nu ştiu! Ar trebui să fie mîndră de mine, să fie fericită pentru mine, încîntată de viaţa pe care mi-am croit-o. Ar trebui!” Şi am încercat să-mi îndepărtez iarăşi gîndurile de ta dînsa.

Cît am stat în America? Nici măcar nu-mi aduc aminte. Mi s-a părut o lungă perioadă aceea cînd am mers ca urmărit de oameni ce mă priveau cu zîmbete false şi duşmănoase ca sufletele lor. Îmi spuneam în fiecare zi: „Trebuie să scap de tot. Trebuie să depăşesc toate astea. Şi apoi voi vedea.” Era cuvîntul mereu folosit. Folosit de mintea mea. Îl foloseam aşa cum foloseam altădată alte două cuvinte. Eu vreau...

Fiecare dintre cei de faţă a reuşit să se poarte cît mai frumos cu mine pentru că eram bogat. Potrivit testamentului Elliei, eram un om extrem de bogat. Mă simţeam foarte ciudat. Aveam investiţii pe care nu le înţelegeam, acţiuni, depuneri, proprietăţi. Şi n-aveam nici cea mai vagă idee ce să fac cu ele.

În ziua în care urma să mă întorc în Europa, am avut o lungă conversaţie cu dl. Lippincott. Totdeauna nu puteam să i zic decît dl. Lippincott. Nu avea să devină vreodată Unchiul Andrew pentru mine. I-am spus că am de gînd să-i retrag lui Stanford Lloyd administrarea investiţiilor mele.

— Într-adevăr! Sprîncenele-i stufoase se ridicară. Se uită la mine cu ochii săi vicleni drept în faţă si m-am întrebat ce însemna cuvîntul rostit pentru el.

— Crezi că e într-adevăr bine să fac asta? am întrebat îngrijorat.

— Ai motive, presupun.

— Nu, nu am motive. O presimţire. Asta-i tot. Cred că pot să-ţi spun asta, nu-i aşa?

— Conversaţia noastră are caracter confidenţial, desigur.

— E-n regulă atunci, Simt că e un escroc.

— Ah, făcu dl. Lippincott, iar exclamaţia sa trăda interesul faţă de o asemenea afirmaţie. Dar aş spune că instinctul nu te înşeală.

Aşa că am ştiut că aveam dreptate, Stanford Lloyd plănuise să facă ceva cu acţiunile şi investiţiile Elliei. Am semnat o procură pentru Andrew Lippincott şi i-am înmînat-o.

— Eşti dispus să accepţi aşa ceva?

— În privinţa problemelor financiare poţi să ai deplină încredere în mine, îmi voi da toată osteneala în această privinţă. Nu cred că vei avea vreun motiv să te plîngi vreodată.

M-am întrebat ce vroia să spună cu aceste cuvinte. Vroia să spună ceva. Cred că vroia să-mi spună că, deşi nu mă place, din punct de vedere financiar, îşi va da toată osteneala, pentru că, pentru el, eram soţul Elliei. Am semnat toate hîrtiile trebuitoare. M-a întrebat cum aveam să fac drumul înapoi spre Anglia. Dacă aveam să iau avionul? Am spus că nu, că voi lua vaporul.

— Trebuie să-mi ofer un mic răgaz, i-am zis. Cred că o călătorie pe mare îmi va face bine.

— Şi unde ai de gînd să te stabileşti?

— Pe „Moşia Ţiganului”, am răspuns.

— Ah vei trăi acolo, vei locui acolo, nu?

— Da am întărit.

— Am crezut că poate ai de gînd s-o vinzi.

— Nu, am răspuns, şi acel „nu” a ţîşnit mai puternic decît mi-am putut închipui. Nu aveam de gînd să mă despart de „Moşia Ţiganului”. Pămîntul acela era parte din visul meu, visul pe care-l avusesem de cînd eram tînăr fără căpătîi.

— E cineva