Am răspuns că am lăsat totul pe seama Gretei Andersen.

— Ah, zise dl. Lippincott, da, Greta.

Parcă ar fi vrut să spună ceva în felul în care a rostit „Greta”, dar m-am făcut că nu observ. Dacă nu-i plăcea de ea era treaba lui. Totdeauna o arătase. A lăsat să se scurgă o pauză destul de stînjenitoare. După care m-am răzgîndit. Am simţit că trebuie să spun ceva.

— A fost foarte bună cu Ellie, am adăugat. A hrănit-o cînd a fost bolnavă, a venit şi a stat cu noi toată acea perioadă. Nici nu ştiu cum să-mi manifest recunoştinţa faţă de ea. Nici nu ştii cum s-a comportat, nu-ţi poţi imagina cum a preluat totul după ce Ellie a fost omorîtă Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ea.

— Deci aşa, într-adevăr. Vocea-i părea mai uscată ca de obicei.

— Îi sînt îndatorat.

— O persoană foarte competentă, zise dl Lippincott.

M-am sculat, i-am spus la revedere şi i-am mulţumit.

— Nu ai de ce să mi mulţumeşti zise dl Lippincott cu aceeaşi voce uscată şi adăugă:

— Ţi-am scris o scrisoare. Ţi-am expediat-o prin avion pe adresa „Moşiei Ţiganului”. Dacă vei merge cu vaporul o vei găsi acolo, aşteptîndu-te. Şi mai spuse: Călătorie plăcută.

L-am întrebat cu glas destul de nesigur dacă a întîlnit-o pe nevasta lui Lloyd — Claudia Hardcastle.

— Ah, vrei să spui pe prima lui nevastă Nu, n-am întîlnit-o. Căsătoria lor nu a durat mult, cred. După divorţ Lloyd s-a recăsătorit. Dar şi această căsătorie a sfîrşit printr-un divorţ.

Deci aşa stăteau lucrurile.

Gînd m-am întors la hotel am găsit o telegramă. Mi se cerea să merg la un spital din California. Se menţiona acolo numele prietenului meu Rudolf Santonix care ceruse să mă vadă pentru că nu mai avea mult de trăit. Mi-am amînat plecarea anulînd reţinerea pe vapor şi am zburat la San Francisco. Nu murise încă, dar se stingea destul de repede. Nu erau siguri, spuneau medicii, dacă el îşi va recăpăta cunoştinţa înainte de a muri, dar ceruse să mă vadă urgent. Am stat acolo, în acea încăpere de spital urmărindu-l, privind cum arăta cochilia unei fiinţe pe care am cunoscut-o. El avusese totdeauna înfăţişarea unui om bolnav, avusese mereu o paloare bizară, o fragilitate maladivă. Zăcea acum arătînd ca o fiinţă intrată deja în ghearele morţii, ca o păpuşă de ceară. Stăteam acolo şi mă gîndeam: „Aş vrea să-mi vorbească. Să-mi spună ceva. Măcar ceva înainte de a muri.”

Mă simţeam atît de singur, cumplit de singur. Scăpasem de duşmani şi ajunsesem lîngă un prieten. De fapt, singurul meu prieten. Era singura fiinţă pe lumea asta care ştia totul despre mine, cu excepţia Mamei, dar nu vroiam să mă gîndesc la Mama.

O dată sau de două ori m-am adresat unei surori şi am întrebat-o dacă nu e cazul să intervină cu ceva însă ea a dat din cap, spunînd în acelaşi timp:

— S-ar putea să-şi recapete cunoştinţa, dar la fel de bine s-ar putea să nu-şi revină.

Aşa că am rămas să aştept. Şi apoi dintr-o dată a oftat şi s-a mişcat. Sora l-a ridicat cu foarte multă delicateţe. S-a uitat la mine, dar nu mi-am dat seama dacă m-a recunoscut sau nu.

Se uita la mine ca şi cum ar fi văzut prin mine şi dincolo de fiinţa mea. Şi pentru o clipă ceva nou a apărut în privirea lui. Mi-am zis: „M-a recunoscut, mă vede.” A rostit ceva foarte încet şi m-am aplecat deasupra patului pentru ca să prind ceva. Nu erau cuvinte care să aibă vreun sens Corpul lui se cutremură sub un spasm neaşteptat se răsuci, îşi aruncă capul pe spate şi ţipă:

— Blestematule... De ce-ai făcut-o?

După care leşină şi se stinse.

Nu am înţeles ce a vrut să spună — şi nici nu puteam să mi dau seama dacă el însuşi a ştiut ce a spus.

În felul acesta a decurs ultima mea întîlnire cu Santonix. Mă întreb şi acum dacă ar fi auzit ceva din ceea ce aş fi putut să-i spun. Aş fi vrut să-i mai spun încă o dată că tot ce aveam eu mai bun în lumea asta era casa făcută de el. Că această casă însemna totul pentru mine. Ciudat că putem să spunem aşa ceva despre o casă. Cred că ajungem s-o învăluim într-un simbolism care e numai al ei. Şi totul porneşte de la ceva pe care ţi-l doreşti, atît de mult, încît nici nu ştii cum să-l exprimi. Dar el a ştiut ce am vrut şi mi-a dat acel „ceva”.

Şi am devenit proprietarul acelui „ceva”. Şi mă întorceam acum la el.

Acasă. Să mă întorc acasă, era tot ce-mi doream cînd am ajuns pe vapor. Gîndul mă sfredelea după care simţeam cum o oboseală de moarte punea stăpînire pe mine. Asta la început... Iar pe urmă simţeam un val de fericire care venea din adîncuri şi care se ridica deasupra mea. Mergeam acasă. Mergeam acasă.

Şi pentru marinarul de pe mare

Şi vînătorul de pe deal

Casa e steaua călăuzitoare...

23

Deci asta făceam în acel moment. Dar totul se terminase. Dădusem ultima dintre bătălii, ultima luptă. Era şi sfîrşitul călătoriei.

Ceea ce trăiam mi se părea atît de depărtat de vremea neastîmpăratei mele tinereţi. Zilele în care mi repetam: „Vreau, vreau” mi se păreau că trecuseră de-o veşnicie, cînd, de fapt, se scursese mai puţin de un an.

Am încercat să revăd totul — stînd culcat în cabina mea şi gîndindu-mă.

Zilele cînd mă-ntîlneam cu Ellie — vremurile acelea cînd toată lumea era a noastră în Regent’s Park — căsătoria noastră civilă, casa — Santonix lucrînd la ea — casa terminată. A mea, numai a mea. Eram eu — eu, cel care vroiam să fiu. Aşa cum am vrut să fiu întotdeauna. Am obţinut tot ceea ce mi-am dorit şi mă întorceam acum la acel ,,Tot”.

Înainte de a părăsi New York-ul, scrisesem cîteva rînduri şi le expediasem prin poşta aviatică pentru a ajunge la destinaţie înaintea sosirii mele în Anglia. Îi scrisesem lui Phillpot Într-un fel am simţit că Phillpot va înţelege, deşi ceilalţi s ar