Era mai uşor să-i scriu decît să vorbesc cu el. Oricum trebuia să ştie. Toată lumea trebuia să afle. Anumite persoane nu vor înţelege. Văzuse singur cît de apropiată fuseseră Ellie şi Greta şi cît de mult ajunsesem şi eu să depind de Greta, cît îmi va fi de greu să locuiesc singur în casa aceea unde trăisem cu Ellie dacă n-ar fi fost cineva care să mă ajute. Nu ştiu dacă reuşisem să aranjez şi să prezint faptele cum trebuia. Mi-am dat toată osteneala.

Aş vrea, scrisesem, să fii primul care află. Ai fost atît de bun cu noi, şi cred că vei fi singura fiinţă care va înţelege. Nu pot să suport să trăiesc singur pe „Moşia Ţiganului”. M-am gîndit tot timpul cît am fost în America şi am hotărît că de îndată ce mă voi întoarce acasă să-i cer Gretei să se căsătorească cu mine. E singura fiinţă cu care pot să vorbesc despre Ellie, vezi dumneata. Va înţelege. Poate că nu va vrea să se mărite cu mine, deşi cred că va vrea... Totul va fi ca şi cum am fi toţi trei împreună din nou.

Am scris de trei ori scrisoarea înainte de a ajunge să exprim ceea ce vroiam să spun. Phillpot ar fi trebuit s-o primească cu două zile înainte de sosirea mea.

Am ieşit pe punte în timp ce ne apropiam de Anglia. Priveam în zare la pămîntul care se apropia din ce în ce mai mult. Mă gîndeam: „Aş fi vrut ca Santonix să fie cu mine.” Şi într-adevăr o doream. Aş fi dorit să ştie cum totul devenea adevărat. Aşa cum plănuisem — aşa cum gîndisem — aşa cum dorisem.

Mă scuturasem de America. Mă scuturasem de escrocii şi leprele pe care le uram cu atîta înverşunare şi care, eram sigur, mă urau la fel de mult şi nu doreau decît să mă vadă doborît pentru că mă ridicasem de jos! Mă întorceam victorios. Mă întorceam la pinii mei şi la drumul în spirală ce şerpuia către vîrful dealului spre casa care mă aştepta. Casa mea! Mă întorsesem la două lucruri pe care le doream. Casa mea — casa pe care o visasem, pe care o proiectasem, pe care o dorisem atît de fierbinte. Casa asta şi o femeie nemaipomenită... Am ştiut întotdeauna că voi întîlni într-o zi o femeie minunată. O întîlnisem. O văzusem şi ea mă văzuse. Ne-am cunoscut. O femeie nemaipomenită. Am ştiut din momentul în care o văzusem că îi aparţin, că îi aparţin în întregime şi pentru totdeauna. Eram al ei... Şi acum — în sfîrşit — mă îndreptam spre ea.

Nimeni nu ştia că mă întorc la Kingston Bishop. Era întuneric şi… eu venisem cu trenul, după care am mers pe jos de la gară spre casă. Nu vroiam să întîlnesc pe nimeni din sat în noaptea aceea. Nu în acea noapte...

Soarele apusese de-a binelea cînd am ajuns pe drumul spre casă. I-am spus Gretei cînd voi ajunge. Era acolo sus şi mă aştepta. În sfîrşit! Terminaserăm cu toate subterfugiile şi toate prefăcătoriile — faptul că nu-mi plăcea — rîdeam eu în sinea mea — jucasem destul de bine rolul de la bun început. Că nu-mi plăcuse Greta că nu vroiam să vină şi să stea cu Ellie. Da, fusesem foarte precaut. Cred că toată lumea fusese păcălită de atitudinea mea. Îmi aminteam de cearta pe care o avusesem pentru ca Ellie să ne audă. Greta mă ghicise chiar din primul moment cînd ne întîlnisem. Nu ne făcusem niciodată iluzii unul despre celălalt. Avea aceeaşi minte, aceleaşi dorinţi pe care le aveam şi eu. Vroiam Lumea, nimic mai mult! Vroiam să fim pe acoperişul Lumii! Vroiam să ne satisfacem orice dorinţă, orice ambiţie! Vroiam să avem totul, să nu ne refuzăm nimic. Mi-am amintit cum mi-am deschis inima către ea cînd ne-am întîlnit prima dată în Hamburg şi cînd i-am mărturisit freneticele-mi dorinţi de a fi proprietar. Nu am putut să-mi ascund haoticele dorinţi şi lăcomia faţă de Greta pentru că era marcată de aceeaşi lăcomie. Îmi spusese:

— Pentru tot ceea ce doreşti de la viaţă trebuie să ai bani.

— Da, am răspuns, şi nu văd cum o să fac rost de ei.

— Nu-i vei obţine prin muncă susţinută, asta se vede, conchise Greta.

— Prin muncă! Da, ar trebui să muncesc ani de-a rîndul! Şi nu vreau să aştept. Nu vreau să ajung în amurg, am spus. Ştii povestea despre tipul acela Schilemann, cum a muncit, a trudit şi a făcut avere pentru ca sa-şi vadă visul vieţii aievea şi s-a dus la Troia şi a început să sape pentru ca să găsească mormintele Troiei. Şi-a văzut visul dar a trebuit să aştepte pînă cînd avea să împlinească patruzeci de ani. Eu nu vreau să aştept pînă voi fi un bărbat de vîrstă mijlocie. Bătrîn. Cu un picior în groapă. Vreau să am totul acum, cînd sînt încă tînăr şi puternic. Cred că şi tu la fel. Nu-i aşa?

— Da. Şi ştiu şi o cale prin care ai putea obţine acest lucru. E uşor. Mă întreb dacă te-ai gîndit vreodată la aşa ceva. Ai trecere la femei, pariez. O văd. O simt.

— Crezi că de femei îmi arde mie — acum sau în general? E una singură pe care o vreau, am zis. Tu. Şi ştii asta. Îţi aparţin. Am ştiut acest lucru din momentul în care te-am văzut. Am ştiut de totdeauna că voi întîlni pe cineva ca tine. Şi te-am întîlnit. Şi îţi aparţin.

— Da, zise Greta, cred că aşa este.

— Amîndoi vrem aceleaşi lucruri de la viaţă, am spus.

— Îţi spun eu că e uşor, continuă Greta. Uşor. Tot ce ai de făcut este să te însori cu o fată bogată, una dintre cele mai bogate fete din lume. Aş putea să-ţi aranjez eu aşa ceva.

— Fabulezi, am răspuns.

— Nu spun deloc poveşti, şi o să fie uşor.

— Nu, nu e de mine, am zis. Nu vreau să fiu bărbatul unei femei bogate. O să-mi cumpere ea lucruri şi o să mă ţină