— Dar n-ai nevoie să fi. Asemenea chestii nu durează mult. Doar atît cît trebuie, Nevestele pot să şi moară.

M am holbat la ea.

— Te-a şocat, continuă ea.

— Nu, nu m-ai şocat deloc, am răspuns.

— M-am gîndit că nu vei fi. Poate am cam ars etapele. Se uita la mine cu un aer iscoditor, dar nu eram pregătit să-i răspund. Mai aveam unele rezerve faţă de ea. Există anumite secrete pe care un om nu e dispus să le împartă cu nimeni. Nu că aveam prea multe, dar nu-mi plăcea să mă gîndesc la ele. Nu-mi plăcea să mă gîndesc la primul dintre ele. O chestie prostească. Puerilă. Nimic important. Avusesem şi eu o dorinţă de a avea un ceas de mînă, pe care un băiat — un coleg de clasă — îl primise de la un naş de al lui bogat. Tînjeam şi eu după aşa seva. Costa o groază de bani. Da, vroiam ceasul şi nu ştiam dacă aveam vreodată norocul să am ceva asemănător. Şi într-o zi ne-am dus să patinăm împreună. Gheaţa nu era destul de groasă ca să ne ţină. Iar noi nu ne gîndiserăm la aşa ceva, Gheaţa s-a spart. Am patinat spre el. Se apucase cu mîinile de marginea copcii. Gheaţa îi tăia mîinile. M-am aplecat ca să-l trag afară, desigur, dar în minutul ăla am zărit strălucirea ceasului. Şi mi-am spus; „Să presupunem că se duce la fund şi se îneacă”. M-am gîndit cît de uşor a fost...

Totul s-a petrecut aproape fără să-mi dau seama, cred; nu ştiu cînd am desfăcut cureluşa, am apucat ceasul şi i-am împins capul sub apă în loc să încerc să-l trag afară Şi i-am ţinut capul sub apă. Nu s-a zbătut mult, era sub gheaţă. Ne-a văzut lumea şi a venit către noi. Credeau că încercam să-l scot afară! L-au scos afară în cele din urmă, opintindu-se niţel. Au încercat respiraţie artificială, dar era prea tîrziu. Mi-am ascuns comoara într-un loc anume unde mai puneam din cînd în cînd anumite lucruri pe care nu doream să le vadă Mama care mă întreba de unde le am. A dat într-o zi peste el, căutîndu şi şosetele. Şi m-a întrebat dacă nu era ceasul lui Pete. Am spus că nu era al lui, binenţeles, era al unui băiat de la şcoală cu care făcusem un troc.

Mama mă enerva totdeauna, aveam impresia că ştie prea multe în privinţa mea. M-am enervat de-a binelea cînd a găsit ceasul. Bănuia ceva, cred. Nu putea să ştie, evident. Nimeni nu ştia. Dar obişnuia să se uite la mine într-un fel ciudat. Toată lumea a crezut că am alergat în ajutorul lui Pete, că am încercat să-l salvez. Nu cred ca ea să se fi gîndit la aşa ceva. Cred că ştia. Nu vroia să ştie, dar necazul era că ştia prea multe despre mine. M-am simţit puţin vinovat un timp, dar a trecut.

Şi pe urmă mai tîrziu, cînd eram concentrat. Eram într-o tabără de aplicaţii. Un tip, care se numea Ed, şi cu mine fuseserăm într-un fel de tripou. Nu am avut noroc deloc, am pierdut tot ce aveam, dar Ed a cîştigat ceva. Îşi schimbase jetoanele şi ne întorceam acasă; Ed avea buzunarele doldora. Se vedea că buzunarele-i gemeau de bancnote. La un moment dat un grup de huligani s-a năpustit asupra noastră. Erau destul de iuţi în mânuirea cuţitelor pe care le aveau asupra lor. Eu am fost rănit la braţ, dar pe Ed l-au înjunghiat. S-a prăbuşit. S-a auzit zgomot de paşi care se apropiau. Huliganii au şters-o. Am putut să văd că dacă aş fi fost mai iute în reflexe... Şi eram iute! Reflexele mele sînt destul de bune — am scos repede o batistă, mi-am legat braţul, am scos cuţitul din rana lui Ed şi l-am înfipt în alte cîteva locuri. A scos un oftat şi dus a fost. M-am speriat la început, o secundă sau două şi pe urmă am ştiut că o să fie bine. Aşa că am simţit — ei bine — ca şi cum nu se întîmplase nimic. Am fost mîndru de mine că am gîndit şi acţionat repede! Mi-am spus în sinea mea mai tîrziu: „Sărmanul Ed, totdeauna a fost un prost.” Nu mi-a trebuit prea mult timp ca să transfer banii din buzunarele lui în buzunarele mele. Nimic nu faci pe lumea asta dacă n-ai reflexe rapide şi dacă nu te foloseşti de ocazia potrivită. Necazul e că ocaziile nu se ivesc tot timpul. Unii se sperie cînd îşi dau seama că au omorît pe alţii Eu nu m-am speriat. De data asta chiar nu m-am speriat.

Îţi închipui că nu e un lucru pe care să doreşti să-l faci tot timpul. Nu şi dacă merită să-ţi pierzi vremea eu aşa ceva. Nu ştiu cum şi a dat seama Greta de acest lucru în ceea ce mă privea. Dar a ştiut. Nu vreau să spun că şi ar fi dat seama că eu am omorît cîţiva oameni. Dar cred că şi-a dat seama că ideea crimei nu mă va şoca sau supăra. Iar eu am întrebat-o atunci:

— Ce tot spui acolo, Greta?

Ea mi-a răspuns:

— Pot să te ajut. Te voi pune în legătură cu una din cele mai bogate fete din America. Mă ocup într-un fel de educaţia ei. Locuiesc cu ea. Am o mare influenţa asupra ei.

— Şi crezi că o să se uite la cineva ca mine? am întrebat eu. N-am crezut nici un minut că totul ar putea fi adevărat. De ce m-ar fi plăcut pe mine o fată bogată cînd putea să-şi aleagă oricînd un bărbat arătos, sexy, chiar.

— Ai pe vino-ncoace, zise Greta. Fetele îţi dau tîrcoale, nu-i aşa?

Am mormăit ceva şi am zis că nu o duc prea rău.

— Nu a avut nici o legătură pînă acum. E prea bine păzită. Singurii tineri care au fost toleraţi în preajmă-i sînt nişte mucoşi, fii de bancheri, nişte mucoşi. E păstrată pentru