Ilenei. Nu-şi dădea seama în ce consta asemănarea, căci maşina pe care şi-o închipuise el, atunci, în noaptea de Sânziene, era cu totul altfel decât taxiul vechi şi înălbit de zăpadă care parcă îl aştepta la trei case de casa lor. Dar emoţia pe care o simţise zărindu-l, beatitudinea cu care intrase în el, îi reamintiseră brusc de nălucirea acelei nopţi de vară.

  — Admirabil! exclamă Bologa. A vorbit admirabil! Ce spuneţi, domnilor?! Toţi începuseră deodată să discute, să se agite. Se auzeau scaunele, farfuriile, sticlele cu vin pe care le aduceau nepoatele de la bucătărie.

  — Pe mine o să mă iertaţi o clipă, spuse Ştefan ridicându-se brusc de la masă. Trebuie să dau un telefon…

  — E o berărie mai sus de şcoală, explică doamna Bologa. Numai de-ar mai fi deschisă…

  Ioana îl întovărăşi până la uşă, îl privi, întristată, cum îşi îmbrăca paltonul.

  — Să nu întârzii, îi spuse deschizându-i uşa.

  Intrând în sufragerie, Ileana găsi un grup de invitaţi discutând înfierbântat.

  — De ce v-aţi ascuns aici? întrebă ea rotindu-şi mirată privirile. Câţiva, ca şi când n-ar fi auzit-o, continuară să discute, gesticulând, Îndreptându-se încet către colţul cel mai retras al sufrageriei.

  — Dar ce s-a întâmplat? făcu din nou Ileana. De ce staţi aici?!

  — Se comentează discursul Regelui, explică sfios un tânăr. S-a retransmis adineauri de la Palat…

  Ileana tăcu o clipă, enervată, apoi se sili să zâmbească.

  — Nici măcar de Revelion nu vă lăsaţi de politică? Nici măcar o dată pe an nu putem scăpa de pacostea asta…?!

  Câţiva râseră, oarecum în silă. Un colonel cu tâmplele cărunte se apropie de Ileana şi-i sărută galant mâna.

  — Bine aţi spus: „pacoste”, coniţă!… Din salon, intră un grup de fete tinere.

  — Aici v-aţi ascuns?… Şi noi, cu cine vreţi să dansăm…?

  — Gata!… s-a terminat discuţia! interveni gazda. Să mai bem o dată pentru Noul An, spuse apropiindu-se de masă cu sticla de şampanie în mână. Să trăiţi! strigă ridicând paharul. în 1938, numai bine pentru toată lumea…!

  — Să dea Dumnezeu! Numai bine! repetară câţiva.

  — Numai bine! spuse Ileana, înveselită deodată.

  — Şi, credeţi-mă pe mine, strigă colonelul, are să fie bine! A vorbit Regele!… Are să fie bine…!

  În clipa următoare, o fată îşi arătă capul la uşă.

  — Ileana, strigă ea din prag, vino repede. E Bucureştiul la telefon!… Mai repede! strigă ea din nou văzând că Ileana rămăsese cu paharul de şampanie în mână, privind-o nedumerită, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă i se făcea o farsă. Ca am cerut şi noi Bucureştiul şi o să pierdem rândul…

  Recunoscu îndată glasul lui Ştefan şi fu atât de emoţionată încât se rezemă moale de birou.

  — La mulţi ani! îl auzi ea repetându-i de mai multe ori.

  — Dar cum de-ai ştiut că sunt aici! Cum de ai aflat numărul de telefon?

  — De la doamna Creţulescu, spuse Ştefan, de la tante Alice. Am fost s-o văd astă-seară. Adică, venisem să te văd pe tine… Mi s-a făcut dor de tine, adăugă el după o scurtă şovăire.

  — Şi mie, spuse Ileana. îmi pare rău că nu ne-am mai văzut. Voiam să-ţi dau o veste…

  — Şi eu, o întrerupse Ştefan. întorcându-mă astă-seară de la voi, mi s-a părut că am zărit o maşină care semăna cu maşina aceea… Ştii, maşina care ar fi dispărut…

  — Ştiu, spuse Ileana zâmbind trist. îţi mulţumesc că mi-ai telefonat, adăugă ea după o scurtă tăcere. Poate vii să mă vezi într-o zi, după ce mă voi întoarce… Acum te las, căci mai aşteptăm un telefon de la Bucureşti.

  — Ce veste voiai să-mi dai? întrebă repede Ştefan.

  — M-am răzgândit, spuse Ileana. Credeam că am să mă logodesc în noaptea asta, dar m-am răzgândit…

  — Bine ai făcut. Am să trec să te văd.

  În iarna aceea, Ştefan trecu de mai multe ori prin strada Batistei, dar n-o găsi pe Ileana. „Nu s-a întors încă, îi spunea doamna Creţulescu. E tot la Iaşi.

  Mi-a telefonat săptămâna trecută. Mi-a spus că iar s-a răzgândit, că poate se logodeşte luna asta…”

  Gândul că Ileana s-ar putea logodi, că ar putea fi deja logodită fără ca el să ştie, îl păstra pe Ştefan foarte departe de tot ce se întâmpla în jurul lui. Schimbarea guvernului, dictatura regală, i se păreau întâmplări oarecare, care nu-l priveau pe el, întâmplări din lumea întreagă. „Nu ştiu ce are de gând, îi spusese doamna Creţulescu într-o seară din februarie, s-a dus din nou la Zinca.” în seara aceea, Ştefan rămase târziu în camera lui de hotel. întorcându-se acasă, o găsi pe Ioana aşteptându-l înfrigurată. „Poimâine e ziua copilului, îi spuse. Invităm şi prieteni sau numai familia?” Hotărâră să invite numai familia. Ştefan ştia că bătrânul Bologa va discuta toată seara cu Răducu; aveau aceleaşi idei politice.

  — Are să-i lichideze pe legionari, spunea Răducu. Vă spun eu, că-l cunosc bine pe Armând Călinescu. Apoi, întorcându-se brusc spre Ştefan: Dar tu de când fumezi? îl întrebă.

  — De câteva luni, spuse Ştefan. Aprinzându-şi ţigara, îşi aminti din nou de Anisie, de maşină, de tabloul pe care nu-l arătase. „Ar fi trebuit să-l distrug chiar în noaptea aceea”, îşi spuse. în ultima vreme se simţea din nou ispitit să picteze – dar altfel, altceva.

  — Dar mai lăsaţi-o pacostei de politică! exclamase doamna Bologa către miezul nopţii.

  Una dintre nepoate, Daria, îl privea necontenit pe Ştefan. „Sunt sigură că e îndrăgostită de el”, îşi spuse Ioana, şi simţi cum i se înfierbântă inima de orgoliu şi de gelozie. Ştefan părea şi mai fermecător, cu un zâmbet uitat pe figură, rezemat de speteaza scaunului, privind nicăieri, lăsându-se învăluit în fum. Trecând pe lângă el, Ioana se plecă şi-l sărută repede. Daria se îmbujora şi zâmbi. Sărutul acela îi aminti lui Ştefan taxiul din