noaptea de revelion; o beatitudine care nu ţinea de firea lucrurilor, care era nutrită de altfel de esenţe, angelice, neînţelese. Ioana plecase să vadă ce face copilul.

  — Păcat că nu e şi cuscrul aici, spuse bătrânul Bologa.

  Adela, din celălalt capăt al mesei, îi zvârli o privire scurtă, rea. Bătrânul Viziru, bolnav de gută, se recăsătorise cu câţiva ani mai înainte cu o bucovineancă tânără, zdravănă, aproape frumoasă, pe care o întâlnise într-o localitate balneară. „E o ţărancă”, spusese Adela, şi declarase că nu va accepta niciodată s-o primească în casă. „E infirmieră, spunea Răducu. Omul e bătrân şi bolnav; şi-a luat pe cineva care să aibă grijă de el. Cine voiai să-l îngrijească?” „Noi, familia, spusese Adela. Doctoriţa ce păzeşte? Că de când a divorţat parcă nici nu mai ştie de noi.” Doctoriţa era sora lor, Sofioara; Ştefan se înţelegea mult mai bine cu ea, dar n-o întâlnea decât rareori deşi, după divorţ, se stabilise din nou în Bucureşti. Sofioara făcuse câţiva ani de medicină; nu-şi terminase studiile pentru că se căsătorise cu un inginer de la Reşiţa şi părăsise Capitala. Familia toată îi spune doctoriţa, încă de când intrase în facultate. „Doctoriţa pretinde că Eleonora nu-i nici ţărancă nici infirmieră, spunea Ştefan. Tatăl său a fost impiegat la poştă. Sora ei e infirmieră şi prin ea l-a cunoscut pe tata; când a avut criza aceea grozavă, acum patru ani…” „Acum patru ani, îşi aminti deodată Ştefan, abia mă însurasem… Ce curios!”

  De-abia la începutul lui martie îl chemă, într-o după-amiază, Ileana la telefon.

  — M-am întors, îi spuse. Dacă vrei, vino să mă vezi…

  — Am să vin chiar acum, vorbi repede Ştefan.

  Dar după ce aşeză receptorul îşi aminti că în după-amiaza aceea trebuia să-l întâlnească pe Vidrighin, noul director al acordurilor economice, care tocmai se întorsese din străinătate. „L-au rechemat în Centrală pentru că a furat ca în codru, îi spusese secretarul general. N-am putut perfecta niciunul din acordurile pregătite de el. Ar fi însemnat să-i facem plocon încă cinci, şase milioane!… E un mare bandit. Şi nu lucrează singur; lucrează pentru alţii, mari şi puternici. Are legături cu Palatul şi protecţii în toate partidele. El e întotdeauna acoperit…”

  Ştefan făcu numărul Ilenei, dar telefonul era ocupat. încercă din nou zece minute în urmă, fără rezultat. Atunci se hotărî şi se îndreptă spre biroul directorului vămilor.

  — îmi pare bine că ai venit, îl întâmpină Vidrighin. O să lucrăm de aici înainte împreună, adăugă poftindu-l cu un gest rotund să ia loc pe scaun.

  Era un bărbat gros, nu prea înalt, cu mişcările lente, aproape leneşe, cu ochii cenuşii, fără expresie. Hainele îi luceau la coate şi cămaşa părea purtată, decolorată, fără a fi totuşi murdară. îl privi, şi un zâmbet îi descoperi o clipă dinţii rari, îngălbeniţi.

  — Cum se face că un băiat inteligent ca dumneata te îngropi aici, în Centrală? începu Vidrighin aplecându-se mult peste birou. Am văzut acordurile cu Belgia şi Olanda. Eşti formidabil, pe onoarea mea!… Şi încă nu te-ai plictisit de ţigănia de aici! Aştepţi să-ţi recunoască cineva meritele…?

  Se ridică de la birou şi trecu să se aşeze într-un fotoliu, în faţa lui Ştefan.

  — Văd că taci, continuă. Asta îmi place. O să ne înţelegem bine!… Eşti însurat, ai copii, ai ceva avere…?

  Ştefan îi răspunse corect şi fără chef, ca la un interogatoriu.

  — Nu ştiu de ce, îl întrerupse Vidrighin, dar simt o mare simpatie pentru dumneata. Asta mi se întâmplă foarte rar. Oamenii sunt de obicei răi şi neinteresanţi. Sau n-ai învăţat nici măcar asta până la 36 de ani…?

  Se ridică din fotoliu şi apropiindu-se de Ştefan, îşi lăsă mâna pe umărul lui.

  — Ascultă-mă. Eu îţi vreau binele. îmi faci impresia că trăieşti în nori… Şi dacă ai fi măcar flăcău becher… Dar aşa, cu nevastă şi copil… Dumneata nu-ţi dai seama pe ce lume trăim? Nu-ţi dai seama ce vine?!

  Şi pentru că Ştefan continua să tacă, privindu-l cu acelaşi zâmbet incert pe buze, Vidrighin îl bătu încă o dată pe umăr, ca şi cum ar fi vrut să-l trezească.

  — Eu simt prăpădul de la o poştă, aşa cum simte pasărea furtuna. Se apropie focul ăl mare, ascultă-mă pe mine! Praful şi pulberea o să se aleagă de noi!… Şi dumneata zaci aici, în ţigănia asta, cu câteva mii de lei pe lună!… Când ai nevastă şi copil!… Acum e timpul să te pui la adăpost! Şi repede. Căci nici timpul ăsta n-o să mai ţină mult…!

  — Ce trebuie să fac?! întrebă Ştefan mai mult în glumă.

  — Să te aranjezi. Să-ţi iei un post în străinătate, cât mai departe de locurile astea, şi să te pui pe strâns parale… Sau nu înţelegi?!

  Îl privi cu milă şi cu oarecare dispreţ, apoi se clătină un pas înapoi şi se rezemă de birou.

  — Poate că într-adevăr nu înţelegi! Cu atât mai rău pentru dumneata! Au să te măture vremurile care vin… Păcat, că-mi eşti simpatic. Şi eşti şi dezgheţat. Dar şi bogăţia se plăteşte în viaţă… Mai curând sau mai târziu, dar se plăteşte.

  — Nu sunt bogat, spuse Ştefan.

  — Nu vorbesc de ce eşti acum, îl întrerupse încruntându-se Vidrighin. Vorbesc de ce-au fost părinţii dumitale, de ce ai văzut în casa dumitale când erai copil… Vrei să-ţi spun ce-âm văzut eu?! Un ceaun de mămăligă, de multe ori gol – şi o saca. Taică-meu era sacagiu. N-am murit de foame pentru că, pe atunci nu murea nimeni de foame în România. Când mai năştea mama un copil, se îndura un vecin şi ne dădea o baniţă cu mălai. Odată, când s-a născut soră-mea, ne-au dat şi lapte… Asta da, copilărie…!

  Oftă adânc şi se aşeză mai comod pe colţul biroului.

  — Dar, ce să spun, mi-a prins bine! reluă cu un glas mai potolit. M-a lecuit şi de filosofie şi de