Izbucni în râs. îşi săltă puţin capul şi Ştefan întrezări o sticlire rea, otrăvită, În ochi, care-l îngheţă.

  — Copiii mei, i-am crescut cu guvernantă, adăugă Vidrighin. Stai puţin să ţi-i arăt…

  Se căută în portmoneu şi îi întinse fotografia, cu un zâmbet care-i umezea întreaga figură. Ştefan privi emoţionat: doi copii bălai, care râdeau, pe jumătate goi, răsturnaţi în nisip, pe o plajă.

  — Pe unul îl cheamă Enrico, pe celălalt Theobald. Nu ştiu româneşte şi nici n-o să înveţe vreodată. Le interzic…!

  Aşteptându-l în după amiaza-aceea, Ileana înţelese că din cauza lui cedase lui Tony. Dacă n-ar fi existat Ştefan în viaţa ei, probabil că până la urmă ar fi rezistat lui Tony. Probabil că nici n-ar fi avut timp să-l cunoască mai bine, pentru că n-ar fi petrecut vacanţa de Crăciun la Iaşi, ci s-ar fi dus, ca în fiecare an, la Predeal, la ski. Dar se hotărâse să-l uite pe Ştefan, flirtând şi amuzându-se. De aceea acceptase cu atâta bucurie invitaţia surorilor Melinte, la Iaşi. Tony era vărul lor. Regimentul lui era la Galaţi, dar venise să petreacă sărbătorile la Iaşi pentru că, aşa cum îi spusese Ilenei din prima seară când o cunoscuse, voia să-şi bea tresele în familie: la începutul lui decembrie fusese înaintat căpitan şi avea, acum, trei trese la epoleţi. Nu era prea frumos, dar era inteligent, amuzant şi neobosit dansator. A început să flirteze cu Ileana din prima seară, şi tot atunci încercase s-o sărute, dar Ileana i se strecurase repede din braţe. în seara următoare începuse să vorbească despre romanele lui Partenie. Ileana îşi aminti de Ştefan şi-şi pierdu deodată cheful. Se ridică de lângă el şi se duse să pună o placă la patefon. „Pune, te rog, J'attendrai…”, o rugă Măria Melinte, dar Ileana se prefăcu că n-auzise, şi alese un tango. Tony se îndreptase spre ea, ca s-o invite la dans; Ileana începuse să fredoneze, legănându-se încet. Dar după câteva măsuri, Măria opri discul, şi pusese J'attendrai. Ileana ştia că Măria e îndrăgostită de un student la Politehnică şi ascultând J'attendrai se simţea mai aproape de el. Dar Ilenei îi făcea rău romanţa aceea prea tristă; fără să înţeleagă de ce, îi aducea aminte de Ştefan, şi o umilea, pentru că ea se hotărâse să se amuze şi să-l uite pe Ştefan, iar glasul femeii spunea cât e de frumos şi de trist să aştepţi pe bărbatul pe care-l iubeşti. „Dar eu nici măcar nu-l iubesc!”, îşi repetase de atâtea ori în iarna aceea Ileana. Se simţi, totuşi, umilită şi enervată şi ieşi repede din salon. Câteva minute în urmă, Măria Melinte intrând în odaia ei o găsi răsturnată în pat, plângând. Măria începu şi ea să plângă şi-i ceru iertare îmbrăţişând-o. Ileana ghicise că Măria plângea de dorul iubitului ei, dar asta o linişti parcă şi mai mult, o împacă. în acea seară, Tony, cu un glas uşor voalat de emoţie, o întrebă dacă ar vrea să fie soţia lui.

  Când îl văzu intrând pe Ştefan, Ileana păli puţin şi se apropie de el zâmbind, înălţându-şi uşor capul ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie îmbrăţişată. Dar Ştefan îi sărută doar mâna şi o ţinu apoi mult timp în mâinile lui.

  — Nu-ţi dai seama cât de bine îmi pare că te văd, spuse el, foarte încet. Ileana simţi din nou cum inima începe să i se bată cu putere, apoi parcă tot sângele i se scurse din vine şi se aşeză repede pe canapea. Din fericire, îşi dădu ea seama, Ştefan nu observă nimic. „Este îngrozitor, îşi repeta ea necontenit, este îngrozitor, dar tot pe el îl iubesc…” Aşa îşi spusese şi în noaptea aceea, în odaia lui Tony, foarte târziu, când simţea că bărbatul de lângă ea stă să adoarmă. „Mă iubeşti?”, o mai întrebase el o dată, cu un efort, aproape adormit. „Cred că da”, răspunse încet Ileana. Dar probabil că nu o auzise, căci în clipa următoare Tony adormise şi ei îi fu milă de el, căci era foarte târziu şi dansase mult şi băuse multă şampanie. Se hotărâse deodată, pentru că simţea că iar va trebui să amâne logodna şi ştia cât de mult va suferi Tony. „La vară ne cumpărăm maşină, îi spusese el, şi facem voiajul de nuntă în maşină. Urcăm întâi în Transilvania, apoi coborâm pe valea Oltului. Am şi acontat maşina, şi îndată ce încasez partea mea de moştenire de la moş Toader, o cumpărăm…”

  — E curios cum am recunoscut maşina de departe, îl auzi deodată Ileana pe Ştefan. („Ce mi-o fi spus până acum?”, se întrebă ea speriată). Am simţit aceeaşi emoţie nelămurită ca şi atunci, când te-am zărit. Ningea des, ca o perdea grea de fulgi, şi în penumbra felinarului am zărit spatele maşinii, înfundată în zăpadă… Evident, nu era maşina ta, era un taxi învechit, aproape scos din uz, dar când am deschis portiera şi am intrat înăuntru, mi s-a părut din nou că era maşina ta… Nu-ţi pot explica de ce… Chiar după ce s-a urcat şi Ioana, stăruia sentimentul acela obscur că, într-un anumit fel, inexplicabil, maşina aceasta fusese cândva a ta…

  De Ioana îşi amintise îndată ce se hotărâse să amâne logodna, şi poate asta o făcuse să cedeze lui Tony. „El e însurat, eu am să-mi iau un amant, şi toată lumea are să fie mulţumită.” Amânase până atunci de trei ori logodna.

  — Dar măcar mă iubeşti? o întrebase, cu deznădejde, Tony.

  — Ce altă dovadă vrei să-ţi dau? îi spusese ea, un ceas mai târziu, în camera lui. „Ca soţ mi-ar fi intolerabil, dar aş putea prelungi aventura până are să ne treacă; lui amorul, şi mie urâtul.” Din nefericire, trupul lui Tony nu-i spunea nimic. Era deznădăjduită. Fără să-şi dea seama, tot Tony o