— Dar nu eşti fată mare…?! Ileana se simţise deodată eliberată de remuşcări, de regrete.

  — Oh! nu, spusese ea, bine dispusă, eu sunt o femeie stricată. De aceea n-am voit să ne logodim, adăugă. Tu trebuie să te însori cu o femeie cinstită…

  — Dar mă iubeşti? o întrebase din nou Tony, derutat, simţind cum îl doboară oboseala.

  — Cred că da.

  — Crezi într-adevăr? o întrebă Ştefan. (Dar ce Dumnezeu am spus?! se sperie din nou Ileana, şi clătină din cap silindu-se să zâmbească.) Eu nu pot crede. Ar fi prea simplu. Dacă aşteptăm eliberarea prin moarte, n-am câştigat nimic. Problema este să ne eliberăm din pântecele balenei, vii fiind, în viaţă, în Timp, în istorie…

  — Dar de ce-ai spus pântecele balenei? îl întrebă Ileana trezindu-se. Ştefan se ridica de pe scaun şi izbucni într-un râs lin, copilăresc.

  — E o imagine pe care o folosesc uneori, când trăiesc prea mult în Economia politică, spuse el apropiindu-se de Ileana. Am impresia, atunci, că mă aflu în stomacul unui cetaceu gigant, care ar acoperi tot pământul. Asist, din pântecele balenei, la ingurgitarea materiilor prime, la digerarea lor, la evacuarea lor, chiar, în produse pentru uzuri secundare… Şi, pierdut aşa în pântecele balenei, mă rog la Dumnezeu să mă ţină în viaţă întreg, nedigerat de procesele Economiei politice, până când voi scăpa şi voi vedea din nou lumina zilei, afară…

  — Dacă spui că balena ta acoperă întreg pământul, cum mai poţi spera să scapi viu din pântecele ei…?

  Se opri o clipă, apoi plecă ochii, şi adăugă repede:

  — Prin moarte, da, înţeleg… Prin moarte, poate ne eliberăm… Ştefan se opri în faţa ei şi o privi lung.

  — Tocmai asta te întrebam şi eu adineaori: Crezi într-adevăr că numai prin moarte ne putem elibera de Timp şi Istorie?! Atunci, existenţa omenească n-ar avea nici un sens. Atunci, ne-am afla aici, în viaţă, în Istorie, din greşeală. Dacă numai moartea ne îngăduie să ieşim din Timp şi din Istorie, nu ieşim, de fapt, nicăieri; regăsim doar neantul…

  — Dar de ce-mi spui mie toate acestea?! îl întrebă Ileana cu o subită enervare în glas. De ce-mi vorbeşti despre moarte şi despre neant şi despre pântecele balenei? Eu sunt femeie. Sunt tânără. Cred chiar că sunt o femeie frumoasă. Mi-ai spus-o şi tu odată, atunci când ţi se părea că eşti îndrăgostit de mine. *

  — Şi acum sunt îndrăgostit de tine, vorbi Ştefan liniştit.

  Ileana îl privi deznădăjduită. I se păru mai înalt, mai depărtat, aşa cum se oprise în faţa ei, cu ochii arzători şi faţa foarte palidă, cu un surâs insesizabil în colţul buzelor. Se priviră, aşa, în tăcere, multă vreme.

  — îmi pare rău, atunci, spuse Ileana ridicându-se. Cred că am avut pentru tine un anumit sentiment ciudat, de mare simpatie, pe care nu-l înţelegeam nici eu prea bine, dar pe care l-am fi putut numi, dacă vrei, un început de dragoste. N-aş fi recunoscut-o acum câteva luni, dar pentru că sentimentul nu mai există, ţi-o pot spune acum.

  — Aşteptam de mult să-mi spui asta, vorbi Ştefan foarte încet.

  — E un fel de declaraţie postumă, continuă Ileana aprinzându-şi o ţigară, un fel de proces-verbal de deces. Acum câteva luni îmi erai foarte simpatic, îmi erai aproape drag. Dar acum nu mă pot uita la tine decât ca la un prieten… Nu cred, de altfel, că asta va aduce vreo schimbare în felul tău de a fi, în purtarea ta. Tot de trei, patru ori pe an o să ne vedem…

  — Dar nu te logodeşti, o întrerupse Ştefan.

  Ileana îl privi mirată, zâmbi şi lăsă fumul să i se prelingă încet, alene, către tâmple, în păr. Apoi se aşeză pe canapea.

  — Nu te logodeşti, repetă Ştefan cu acelaşi glas. E un lucru foarte important ce-ţi spun. Nu te logodeşti, nu-i aşa…?

  — Am să-ţi răspund mai târziu. Deocamdată, povesteşte-mi ce-ai mai făcut. Vorbeşte-mi despre tine, despre prietenii tăi. Spune-mi ce mai face Biriş…

  — Cred că e îndrăgostit de Cătălina, spuse Ştefan.

  De Biriş şi Cătălina venise să-i vorbească într-o zi, la minister, Bursuc. Era prima zi de adevărată primăvară din anul acela şi, văzându-l intrând, Ştefan nu-şi putu ascunde un gest de nemulţumire.

  — Nu te-a anunţat Petrache că am să trec să te văd? întrebă Bursuc. Ce să te anunţe! exclamă închizând semnificativ un ochi, că de când şi-a pierdut minţile pentru Cătălina, nu mai ştie nici cum îl cheamă. Abia dacă mai dă pe la cafenea, şi asta numai când trebuie să-l întâlnească pe Bibicescu…

  Se întinse cu tot trupul în fotoliu.

  — Dar bine mai staţi dumneavoastră, funcţionarii superiori! exclamă admirativ. Fotolii de piele!… Şi toate astea le plătim noi, bieţii contribuabili. Vă plătim luxul cu sudoarea frunţilor noastre… Dar lasă că vine ea, Revoluţia. Are să vă măture pe toţi. O să lichidăm noi şi statul ăsta, bugetivor… O să vedeţi dumneavoastră…

  — Dar de când eşti şi dumneata revoluţionar? îl întrebă Ştefan.

  — Eu am fost de totdeauna revoluţionar… Păcat că n-ai cu cine să faci revoluţia. Sunt toţi nişte proşti. Şi când nu sunt proşti, sunt laşi!… N-ai cumva vreo ţigară?

  Ştefan trase un saltar şi-i întinse un pachet de ţigări. Bursuc îşi alese una, o aprinse şi băgă liniştit pachetul în buzunar.

  — Am auzit că eşti bine cu secretarul general, reluă cu un alt glas. N-ai putea interveni să-mi găsească şi mie ceva, vreo sinecură oarecare…?!

  — Dar dumneata eşti licenţiat în teologie şi aici este Ministerul Economiei Naţionale, exclamă Ştefan.

  — Ce-are a face? Dacă e bunăvoinţă se aranjează. Când se forma guvernul, mi-au făgăduit un post de subprefect, dar infami cum sunt toţi politicienii, nu s-au ţinut de cuvânt. Ce vreţi, să mor de foame?! Toată lumea are