chinuri e supus în casa aceasta. Eşti încă nou venit aici… Dar, să avem răbdare! Mai stai şi mâine, vezi ce se mai petrece şi sunt convins că spre seară ai să primeşti propunerea mea. Altminteri, unchiul dumitale e pierdut – îţi dai seama? Îl vor sili cu orice preţ să se însoare. Nu uita că poate chiar mâine el va face cererea în căsătorie. Şi atunci va fi prea târziu; ar trebui să te hotărăşti chiar astăzi!

  — Crede-mă, îţi doresc reuşită deplină, dar ca să-ţi dau concursul… Nu ştiu… Mi se pare cam…

  — Cunoaştem cântecul! Dar să aşteptăm până mâine – hotărî Mizincikov, zâmbind ironic. La nuit porte conseil. * La revedere. Vin la dumneata mâine dis-de-dimineaţă, iar între timp mai reflectează…

  * Noaptea e un bun sfătuitor (fr.).

  Ţos Mizincikov părăsi camera mea, fredonând o melodie.

  Am ieşit şi eu îndată după el ca să iau puţin aer. Luna râu răsărise încă; noaptea era întunecoasă, aerul cald şi înăbuşitor. Frunzele copacilor păreau amorţite şi nu le clintea nici cea mai mică adiere de vânt. Cu toată oboseala pe care o simţeam în corp, voiam să, mă plimb puţin, să mă mai destind, să-mnadun gândurile; dar nu am apucat să fac nici zece paşi şi am auzit glasul unchiului. Tocmai urca treptele pridvorului, însoţit de cineva căruia îi vorbea cu multă însufleţire. M-am întors îndată şi l-am strigat. Era însoţit de Vidopleasov.

 XI

 MAREA NEDUMERIRE

  — Unchiule! In sfârşit, ce bine îmi pare că am dat de tine!

  — Dragul meu, eram şi eu nerăbdător să te văd. Uite, isprăvesc cu Vidopleasov şi vom sta de vorbă după pofta inimii. Am multe să-ţi povestesc.

  — Cum, mai zăboveşti şi cu Vidopleasov? Dă-l încolo, unchiule!

  — Încă vreo cinci, cel mult zece minute, Serghei şi sunt al tău cu desăvârşire. E ceva important, se pare.

  — Or fi nişte prostii de ale lui, am ripostat cu indignare.

  — Ce să-ţi spun, dragul meu? Uite, la ora asta se ţine scai de mine cu cine ştie ce fleacuri şi nerozii. N-ai găsit şi tu un alt moment, frate Grigori, pentru jalbele tale? Cu ce aş putea să te ajut? Măcar ţie să-ţi fie milă de mine, frăţioare. M-aţi adus în asemenea hal, încât n-a mai rămas decât să mă mâncaţi de viu! Nu mai pot, Serghei, crede-mă, am ajuns la capătul puterilor şi nu ştiu ce să mă fac cu ei!

  Şi unchiul dădu din mâini cu adâncă desperare.

  — Nu înţeleg ce chestiune atât de importantă are el, încât nu se poate amâna? Iar eu aş avea nevoie, unchiule…

  — Lasă, frate, că şi aşa mi-au împuiat capul acolo cu ţipetele lor că n-am grijă de moralul oamenilor mei! Te pomeneşti că se plânge mâine cum că nu l-am ascultat şi atunci ţine-te…

  Şi unchiul făcu din nou un gest desperat.

  — Atunci isprăveşte cu el cât mai repede! Eventual, aş putea să-ţi fiu de folos. Să urcăm sus. Ce vrea el? Ce-l doare? Îl asaltai cu întrebări îndată ce intrasem în cameră.

  — Păi, să vezi, dragul meu, nu-i place, nu-i mulţumit de propriul lui nume, cere să i-f schimbăm. Cum ţi se pare?

  — Nu-i place numele? Cum adică?… Ei bine, unchiule, înainte de a asculta ce va spune el, dă-mi voie să-ţi spun că numai în casa dumitale se pot întâmpla asemenea minunăţii, am răbufnit eu, desfăcându-mi braţele în lături de uimire.

  — De, frate! Să dau aşa din mâini ştiu şi eu, dar ce folos! Zise cu necaz unchiul. Ia, mai bine, încearcă tu să vorbeşti cu el, încearcă. De două luni se ţine scai de mine…

  — Am un nume necuviincios! Dădu glas Vidopleasov.

  — Şi de ce îl socoti necuviincios? Îl întrebai eu mirat.

  — Păi aşa. Duce gândul la tot felul de scârnăvii.

  — De ce, adică, scârnăvii? Şi cum poate fi schimbat? Cine-şi schimbă numele?

  — Dar, gândiţi-vă, s-a mai pomenit undeva un nume ca ăsta?

  — Sunt de acord că numele tău e cam ciudat, am continuat eu din ce în ce mai nedumerit, dar ce se poate face? Doar şi tatăl tău avea acelaşi nume.

  — Este adevărat că din pricina părintelui meu trebuie să mă chinuiesc de-a pururi, căci sortit mi-a fost ca prin acest nume să înfrunt tot felul de batjocuri şi să îndur nenumărate amărăciuni, răspunse Vidopleasov.

  — Pun rămăşag, unchiule, că şi aici şi-a vârât nasul Foma Fo-inici, exclamai eu înciudat.

  — Nu, frate, nu, greşeşti. Într-adevăr, Foma l-a luat sub oblăduirea sa. L-a făcut secretar şi în asta constă propriu-zis serviciul lui. Bineînţeles, l-a educat, i-a insuflat porniri nobile, încât s-ar putea spune că în anumite privinţe i s-a luminat mintea… Vezi, aşadar, că-ţi relatez…

  — Exact aşa, îl întrerupse Vidopleasov, Foma Fomici e binefăcătorul meu şi, ca un adevărat binefăcător, m-a făcut să înţeleg toată nimicnicia mea, că nu sunt decât un vierme pe pământ şi astfel, datorită dumnealui, mi-am aflat soarta pentru prima oară.

  — Să vezi, Serioja, să vezi cum stă chestia, continuă unchiul, precipitându-se după obiceiul lui. Aproape din copilărie, Vidopleasov a stat la Moscova, în serviciul unui profesor de caligrafie. Dacă ai vedea ce frumos l-a învăţat să scrie: şi în culori, şi cu litere aurii, iar jur împrejur, ştii, desenează nişte cupidoni —• într-un cuvânt, e un artist! Iliuşa învaţă de la el să scrie; pentru fiecare lecţie îi plătesc o rublă şi jumătate. Însuşi Foma a stabilit acest preţ. Se duce şi pe la moşierii din vecinătate, în trei case; capătă şi de acolo bani pentru lecţii. Îl vezi cum se îm- ' – bracă! Ba mai scrie şi versuri.

  — Versuri? Atâta mai lipsea!

  — Versuri, frăţioare, versuri; şi să nu crezi că glumesc – stihuri veritabile, ca să zic aşa, versificare în toată regula; şi le scrie, le potriveşte foarte bine la