am aranjat să vină Karl la mine, şi am cinat toţi trei în apartamentul meu. De fapt, nu-mi plăcea să vină Karl acolo, dar nu-i puteam spune asta lui Control. E greu de explicat, dar cei de la Londra sunt suspicioşi, sunt aşa de departe de realitate, încât eram mort de frică să nu găsească vreo scuză ca să preia ei controlul asupra lui Karl - sunt în stare de aşa ceva!

— Deci, ai fixat o întâlnire pentru voi trei, interveni tăios Fiedler. Şi ce s-a întâmplat?

— Control mi-a cerut dinainte să am grijă să poată rămâne un sfert de oră singur cu Karl, aşa că, în cursul serii, am pretins că nu mai avem scotch. Am plecat de acasă şi m-am dus la de Jong. Am băut vreo două pahare la el, am împrumutat o sticlă şi m-am întors acasă.

— Cum i-ai găsit?

— Cum adică?

— Control şi Riemeck încă vorbeau? Dacă da, despre ce vorbeau?

— Nu vorbeau deloc când am ajuns eu.

— Mulţumesc! Poţi să te aşezi.

Leamas se întoarse la locul lui în fundul sălii. Fiedler se răsuci către cei trei membri ai tribunalului şi începu:

— Vreau să vorbesc mai întâi despre spionul Riemeck, care a fost împuşcat, Karl Riemeck. Aveţi în faţă o listă cu toate informaţiile pe care Riemeck i le-a transmis lui Alec Leamas la Berlin, din câte-şi aminteşte Leamas. Este un dosar formidabil, plin de acte de trădare. Daţi-mi voie să rezum pentru dumneavoastră. Riemeck le-a dat stăpânilor lui un raport detaliat privind activitatea şi personalităţile din Abteilung. Dacă e să-l credem pe Leamas, era capabil să descrie lucrările celor mai secrete reuniuni ale noastre. Ca secretar al Comitetului Executiv, a furnizat procesele-verbale ale celor mai confidenţiale dezbateri ale acestuia.

Era uşor pentru el; el însuşi aduna toate documentele fiecărei şedinţe. Dar accesul lui Riemeck la afacerile confidenţiale ale Abteilung-ului este o chestiune diferită. Cine, la sfârşitul lui 1959, l-a cooptat pe Riemeck în Comitetul pentru Apărarea Poporului, acest subcomitet vital al Comitetului Executiv care coordonează şi discută problemele organelor noastre de securitate? Cine a propus ca Riemeck să aibă privilegiul de a i se permite accesul la dosarele Abteilung-ului? Cine, în fiecare stadiu din cariera lui Riemeck începând din 1959 (anul în care Mundt s-a întors din Anglia, vă mai amintiţi), îl făcea remarcat pentru posturi de o excepţională responsabilitate? Vă spun eu, rosti ritos Fiedler. Acelaşi om care a fost pus doar să-i apere spatele în activităţile de spionaj: Hans-Dieter Mundt! Să ne amintim cum a contactat Riemeck serviciile occidentale de informaţii din Berlin - cum a găsit maşina lui de Jong la un picnic şi a pus un rolfilm în ea. Nu sunteţi uluiţi de presentimentele lui Riemeck? De unde ştia unde să găsească maşina, şi exact în ziua aceea? Riemeck nu avea maşină, aşa că nu ar fi putut să-l urmărească pe de Jong de acasă de la el, din Berlinul de Vest. Nu era decât o singură cale prin care ar fi putut afla - prin serviciul propriei noastre poliţii, care a raportat prezenţa lui de Jong ca pe o chestiune de rutină, imediat ce maşina a trecut de punctul de control intersectorial. Informaţiile acelea i-au parvenit lui Mundt, iar Mundt i le-a transmis lui Riemeck. Aceasta este dovada împotriva lui Hans-Dieter Mundt - vă spun, cu siguranţă Riemeck a fost creaţia lui, legătura între Mundt şi stăpânii lui imperialişti!

Fiedler se opri puţin, apoi adăugă liniştit:

— Mundt - Riemeck - Leamas: acesta era lanţul de comandă, şi este o practică recunoscută a serviciilor de informaţii din toată lumea, ca fiecare verigă a lanţului să nu ştie, pe cât posibil, de celelalte. Astfel, este corect ca Leamas să susţină că nu ştie nimic în detrimentul lui Mundt: nu este altceva decât dovada unei bune securităţi din partea stăpânilor lui din Londra.

Vi s-a mai spus cum întregul caz cunoscut sub numele de Bulgărele de Zăpadă a fost orchestrat în condiţii de confidenţialitate speciale, cum Leamas ştia, în termeni foarte vagi, despre o secţie de informaţii condusă de Peter Guillam, şi care se presupune că se ocupa de condiţiile economice din republica noastră - secţie care, în mod surprinzător, era pe lista de distribuţie a Bulgărelui de Zăpadă. Permiteţi-mi să vă reamintesc că acelaşi Peter Guillam a fost unul dintre ofiţerii de securitate britanici implicaţi în investigarea activităţilor lui Mundt când acesta era în Anglia.

Tinerelul de la masa completului de judecată ridică creionul şi, privindu-l pe Fiedler cu ochii lui duri şi reci, larg deschişi, întrebă:

— Atunci de ce l-a lichidat Mundt pe Riemeck, dacă Riemeck era agentul lui?

— Nu a avut altă soluţie. Riemeck era deja bănuit. Amanta sa îl trădase prin indiscreţiile ei lăudăroase. Mundt a dat ordin să fie împuşcat de îndată ce este zărit, apoi i-a trimis vorbă lui Riemeck să fugă, şi astfel a fost eliminat pericolul trădării. Ulterior, Mundt a asasinat-o pe femeie.

Aş vrea să speculez puţin pe marginea tehnicii folosite de Mundt. După întoarcerea lui în Germania, în 1959, Serviciul de Informaţii britanic a aplicat tactica aşteptării. Dorinţa lui Mundt de a coopera cu ei trebuia să fie demonstrată, aşa că i-au dat instrucţiuni şi apoi au aşteptat, mulţumiţi să plătească şi să spere că totul va fi bine. La vremea respectivă, Mundt nu era funcţionar superior al Serviciului nostru - nici al partidului nostru -, dar a mirosit o afacere bună, şi a început să raporteze ceea ce vedea. Comunica, bineînţeles, cu stăpânii lui, fără ajutor. Trebuie să presupunem că întâlnirile aveau loc în Berlinul de Vest, că, în scurtele sale călătorii în Scandinavia şi în alte părţi, a fost contactat şi interogat. Probabil că, la început, englezii au fost prudenţi - cine nu ar fi? -, cântăreau cu deosebită grijă informaţiile furnizate de el, comparându-le cu lucrurile pe care le ştiau deja, de teamă că ar putea face un joc dublu. Treptat însă, şi-au dat seama că găsiseră o mină de aur. Mundt s-a apucat de munca lui de trădător cu aceeaşi eficienţă sistematică pentru care este renumit. La început - şi este doar presupunerea mea, dar se bazează, tovarăşi, pe o