îndelungată experienţă în această activitate şi pe mărturia lui Leamas -, în primele câteva luni, nu au îndrăznit să pună la punct niciun fel de reţea din care să facă parte şi Mundt. L-au lăsat să fie un lup singuratic, îl întreţineau, îl plăteau şi-l instruiau separat de organizaţia lor de la Berlin. Au conceput la Londra, sub conducerea lui Peter Guillam (pentru că el a fost acela care l-a recrutat pe Mundt), o mică secţie sub acoperire, ale cărei atribuţii nu erau cunoscute nici măcar în cadrul Serviciului decât de un cerc select. Îl plăteau pe Mundt după un sistem special numit Bulgărele de Zăpadă, şi, fără îndoială, tratau informaţiile pe care acesta le furniza cu deosebită precauţie. Înţelegeţi deci, povestea se potriveşte cu spusele lui Leamas: nu avea cunoştinţă despre existenţa lui Mundt, deşi - după cum veţi vedea - nu numai că l-a plătit, dar, în cele din urmă, a primit de fapt de la Riemeck şi apoi a transmis la Londra informaţiile pe care le obţinuse Mundt.

Spre sfârşitul lui 1959, Mundt i-a informat pe stăpânii lui de la Londra că a găsit în cadrul Comitetului Executiv un tip care avea să fie intermediar între ei şi Mundt. Acesta era Karl Riemeck.

Cum l-a găsit Mundt pe Riemeck? Cum a îndrăznit să stabilească dacă Riemeck vrea să coopereze? Nu trebuie să uitaţi poziţia excepţională deţinută de Mundt: avea acces la toate dosarele de securitate, putea pune microfoane la telefoane, putea deschide scrisori, utiliza urmăritori; putea să interogheze pe oricine fără să i se conteste dreptul, şi era în posesia unui tablou foarte amănunţit al vieţii lor personale. Mai presus de orice, putea să pună capăt oricărei suspiciuni într-o clipă, întorcând împotriva oamenilor chiar arma - vocea lui Fiedler tremura de furie - care fusese destinată protejării lor.

Revenind fără efort la stilul lui raţional dinainte, continuă:

— Acum înţelegeţi ce a făcut Serviciul de Informaţii din Londra. Păstrând încă secretă identitatea lui Mundt, a pus la cale recrutarea lui Riemeck şi a facilitat realizarea unor contacte indirecte între Mundt şi centrul de comandă de la Berlin. Aceasta este semnificaţia contactului lui Riemeck cu de Jong şi cu Leamas. Aşa trebuie să interpretaţi mărturia lui Leamas, aşa trebuie măsurată trădarea lui Mundt. Se răsuci şi, privindu-l pe Mundt drept în faţă, strigă: Iată-l pe sabotor, pe terorist! Iată-l pe cel care a vândut drepturile poporului!

Aproape am terminat. Doar un singur lucru mai trebuie spus. Mundt şi-a câştigat reputaţia de apărător loial şi iscusit al poporului, şi i-a redus pe vecie la tăcere pe toţi aceia care ar fi putut să-i trădeze secretul. Astfel, a ucis în numele poporului, pentru a-şi proteja trădarea fascistă, şi şi-a propulsat propria carieră în cadrul Serviciului nostru. Nu este posibil să ne închipuim o infracţiune mai mare decât aceasta. Din acest motiv - în final -, după ce a făcut ce a putut ca să-l apere pe Karl Riemeck de suspiciunile care începuseră treptat să-l învăluie, a dat ordin să fie împuşcat de îndată ce va fi zărit. Din acest motiv, a pus la cale asasinarea amantei lui Riemeck. Când va veni momentul să faceţi cunoscută Comitetului Executiv judecata dumneavoastră, să nu daţi înapoi, şi să recunoaşteţi cât de cumplită este infracţiunea acestui om. Pentru Hans-Dieter Mundt, moartea este o pedeapsă blândă!

Capitolul 21

Martorul

 

Preşedinta se întoarse către bărbatul scund în costum negru, care stătea chiar faţă-n faţă cu Fiedler.

— Tovarăşe Karden, vorbiţi în numele tovarăşului Mundt. Doriţi să-i puneţi întrebări martorului Leamas?

— Da, da, aş dori, într-o clipă, replică acesta, ridicându-se anevoios în picioare şi aranjându-şi după urechi braţele ochelarilor cu rame de aur.

Era un personaj blajin, puţin cam stângaci, cu părul alb.

— Tovarăşul Mundt are unele obiecţii, începu Karden - vocea lui blândă avea o intonaţie destul de plăcută -, el crede că Leamas minte; că tovarăşul Fiedler, fie cu rea intenţie, fie printr-o neşansă, a fost atras într-un complot vizând distrugerea Abteilung-ului, ceea ce ar fi dus la discreditarea organelor pentru apărarea statului nostru socialist. Nu punem la îndoială că Riemeck a fost spion britanic - există dovezi. Dar punem la îndoială faptul că Mundt a fost în cârdăşie cu el, sau că a acceptat bani ca să trădeze Partidul nostru. Susţinem că nu există dovezi obiective pentru această acuzaţie, că tovarăşul Fiedler este ameţit de visuri de putere şi orb la judecata raţională. Ne menţinem punctul de vedere, şi anume că, din momentul în care Leamas s-a întors de la Berlin la Londra, a jucat un rol; că a simulat o decădere rapidă în depravare, în băutură şi în datorii, că a atacat un negustor în public şi a afectat sentimentele antiamericane - toate acestea cu un singur scop: de a atrage atenţia celor din Abteilung. Credem că Serviciul de Informaţii britanic a ţesut în mod deliberat în jurul tovarăşului Mundt o întreagă reţea de dovezi indirecte - plata banilor în bănci străine, retragerea lor, care a coincis cu prezenţa lui Mundt în cutare sau cutare ţară, mărturia întâmplătoare bazată pe zvonuri a lui Peter Guillam, întâlnirea secretă dintre Control şi Riemeck, la care au fost discutate chestiuni pe care Leamas nu le-a putut auzi: toate acestea au furnizat un fals lanţ de dovezi, iar tovarăşul Fiedler, pe ale cărui ambiţii au contat atât de precis englezii, le-a acceptat; şi aşa a devenit parte dintr-un complot monstruos de distrugere - de fapt, de asasinat, pentru că acum Mundt riscă să îşi piardă viaţa - a unuia dintre cei mai vigilenţi apărători ai republicii noastre.

Nu este, oare, în acelaşi spirit cu palmaresul lor privind sabotajele, activităţile subversive şi traficul de fiinţe umane, ca englezii să ticluiască acest complot disperat? Ce altă soluţie le-a rămas acum, când în Berlin a fost ridicat un zid de protecţie, iar fluxul de spioni occidentali este controlat? Suntem victimele complotului lor; în cel mai bun caz, tovarăşul Fiedler se face vinovat de o gravă eroare; în cel mai rău, de uneltire cu spionii imperialişti, în vederea