am crezut că eşti mai bun decât tatăl tău, oricum, eşti mai frumos ca el. Spune-mi, n-ai dormit niciodată cu o femeie? Vrei să cunoşti plăcerea, dulceaţa absolută? Hai vino, o să-ţi fac cel mai frumos cadou care există, o să devii un bărbat, să-l lăsăm pe acest bolnav cu ranchiunele lui şi întorcându-se spre mine, adăugă pe tonul cel mai firesc:

- Franz strânge masa şi uită-te la televizor dacă vrei. Dar mai ales să nu uiţi niciodată că ne calci pe nervi, că eşti nasol şi bătrân şi că puţi!

Eu care întotdeauna le făcusem pe toate în faţa fiului meu, punând chiar un fel de bravadă în această exhibiţie, trebui să suport murmurele, suspinele amanţilor incestuoşi din spatele uşii abia împinsă. Noaptea aceea, cred, am atins fundul.

Astăzi, coşmarul a pălit ca să lase să iasă la iveală o lume mai cenuşie, mai neclară. Ne-am rezervat o viaţă în inter stiţiile disperării şi ale infamiei. Dorinţele răzbunătoare ale Rebeccăi, însăşi ura ei, în cea mai mare parte domolită, au făcut loc unei coexistenţe reci. Îmi supravieţuiesc şi nu mai cunosc decât fericirea hipnotică a injecţiilor de morfină care-mi sunt făcute aproape în fiecare zi pentru a-mi calma suferinţele. Precum acele fiinţe care repetă-ntruna unica aventură a existenţei lor, îmi povestesc istoria cui vrea să o asculte, nu mai am decât resursa cuvintelor ca să-mi exorcizez destinul, să reînnod fibrele pe care le-a rupt accidentul. O Penelopă pe dos, reconstituind o tapiserie deşirată, vorbesc ca să continui să fiu. Aud rumoarea oraşului, zumzetul străzilor; drumurile, câmpiile le adresează mesaje tandre picioarelor mele cangrenate şi îl invidiez pe ultimul bătrân care păşeşte pe trotuar.

Toate-s pierdute dintr-o viaţă pe care extrema utilitate, extremul egoism au făcut-o să devină atroce. Urăsc această societate care ne condamnă să fim liberi şi lasă să apese asupra fiecărui om greutatea şi responsabilitatea destinului lui. Timp de treizeci de ani voi fi încercat prin nestatornicie, perversiune, muncă să scap de cleiul mediocrităţii, de josniciile vieţii curente, şi de fiecare dată, pe nesimţite, voi fi fost adus înapoi pe ţărmurile platitudinii, şi mai jos decât de unde plecasem. În orice caz, îmi voi fi dus până la capăt gustul pentru martiriu: am plătit pentru sexul masculin în întregimea sa datoria mea faţă de femei, am luat asupra mea întreaga oroare a brutei virile ca să curăţ pământul de ea.

Ce importanţă are: o iubesc din nou pe Rebecca. N-o mai văd decât pe ea, numai am în minte decât gândul ei, iar nu mele ei îmi urcă fără-ncetare pe buze aşa cum pe buzele credinciosului urcă miile de nume ale lui Dumnezeu. Acest îngrozitor interval între vârsta ei şi-a mea se accentuează: în fiecare zi ea întinereşte şi-mi dă mie ani în plus. Ştiu că nu voi regăsi cu nici o altă femeie acest elan în dragoste şi această îndârjire în cruzime. Nu mai am de ales: sunt constrâns la tovărăşia ei. Mă tem să nu se îndrăgostească de un altul. Nu rămâne cu mine decât pentru pensia mea de invalid. De aceea prefer, cum să spun, să-i aranjez legăturile cu acordul ei mai degrabă decât să le ignor. A crezut că-i iubeşte pe unii dintre amanţii ei dar s-a detaşat de ei. Urgenţa răzbunării slăbind, o simt mult mai disponibilă pentru langorile sentimentale; şi trăiesc cu această sabie a lui Damocles suspendată deasupra mea. Ce paradox, Didier: îţi mărturisesc această teamă poate chiar în momentul în care ai să mi-o răpeşti pe Rebecca. Da, da, nu protesta, pentru mine eşti un rival de temut. Te simt atât de fin, atât de complex! Dar te plictisesc cu nenorocirile mele, puţin îţi pasă de poveştile astea.

Avea ochii pierduţi, vocea i se stingea, repetă încă de câ teva ori maşinal "poveştile astea" ca un clopot care-şi prelungeşte ultima vibraţie. Nu-mi dădeam osteneala să-l dezmint. Bătrânul şmecher sperase să-mi treacă mie lista necazurilor dar îi socoteam nenorocirile pe deplin meritate.

Şi secret încolţea în mine dispreţul pentru această fiinţă care se lăsase învinsă de o femeie după ce încercase s-o strivească. Totuşi, cum s-o crezi pe Rebecca vinovată de o asemenea crimă? Dacă Franz minţise în unicul scop de a-şi calomnia soţia, dacă avusese pur şi simplu un accident? Eram pe punctul de a-l părăsi pe infirm, pierdut în imensitatea propriei sale comizeraţii, când mă întrebă:

- Nu te temi c-o mâhneşti pe Beatrice angajând un flirt cu Rebecca? Această solicitudine mă uimi. Îi răspunsei cu dezinvoltură:

- Ce vă pasă dumneavoastră?

Se uita la mine. Luase-n mână un tranzistor cu casete ma nipulându-i cu nervozitate butoanele.

- Nu ştiu... Beatrice e drăguţă totuşi.

- Când o vezi prima dată, e-adevărat.

- Sigur, nu-i o pin-up...

- Exact cum spuneţi!

- Există însă o complicitate între voi?

- Avem anumite obişnuinţe, asta e principala noastră con venienţă.

- Sunt sigur că exagerezi: atunci de ce această călătorie?

-  O nevoie de a o rupe cu rutina ca s-o întărim după aceea, o hotărâre nesocotită.

- De patru ori, spuse infirmul.

- Ce, de patru ori?

- De patru ori ai renegat-o pe Beatrice.

Acest vocabular evanghelic mă agasa.

- N-am renegat pe nimeni. Ce mai înseamnă şi asta? Franz îşi puse tranzistorul la loc.

- Uită-mi cuvintele. Bună seara, Didier, pe mai târziu pentru petrecere.

Părăsisem Atena fără să-mi dau seama. Mă dusei să respir aerul de la proră şi regăsii afară murmurul valurilor copleşite şi înspumate ca şi cum zeii ar fi împrăştiat pe ele puful dintr-o pernă. Furtuna era aproape iar rafalele tot mai violente ale vântului galopau la suprafaţa apei ridicându-i flancurile. Un zid de aer rece parcurse puntea superioară, şi brutal vântul se înteţi, lansându-şi furios croşeurile de dreapta şi de stânga. Cu răsuflarea tăiată de bătaia vântului, mă întorsei repede în zonele protejate. Dar nu prea eram grăbit să mă-ntorc în cabina în care Beatrice mă aştepta probabil cu ochii umezi, cu nasul umflat de a şi-l fi tot suflat. Cum s-o pun între paranteze cât să-mi potolesc foamea de această străină? Să fiu ferm, da, să nu cedez, ferm şi politicos. Să-i