se afla Richmond, asemenea unei familii cu ochii rămaşi pe uşa închisă spre camera unui bolnav, Ţinutul Yoknapatawpha pornise deja de nouă luni reconstrucţia; în ziua de Anul Nou ’66, zidurile devastate (ploaia a două ierni le spălase curăţindu-le de fum şi de funingine) ale pieţei fuseseră temporar acoperite şi erau acum prăvălii şi magazine şi birouri iarăşi, şi începuseră să restaureze clădirea tribunalului; nu temporar, aceasta, ci să o reconstruiască, exact cum fusese, între cele două portaluri cu coloane, unul la nord şi unul la sud, care fuseseră mai tari decât dinamita şi decât focul, pentru că ele erau un simbol; Regiunea şi Oraşul: şi ei ştiau şi cum şi cine mai făcuseră asta înainte; colonelul Sartoris se întorsese acasă acum, şi generalul Compson, primul fiu Jason, şi deşi i se întâmplase o tragedie lui Sutpen şi mândriei sale – o înfrângere nu a mândriei sale şi nici chiar a oaselor şi trupului său de carne, ci a acelor oase şi a acelei cărni mai firave pe care el le crezuse capabile să sprijine edificiul visului său – ei mai aveau încă planurile vechi ale arhitectului şi chiar şi tiparele arhitectului, şi chiar şi mai mult: bani, (în chip ciudat, curios) Redmond, omul cu bocceluţă de stofă a oraşului, domesticit acum, simbolul unei rapacităţi oarbe aproape asemenea unui instinct biologic, menit să acopere întreg Sudul ca o migraţie de lăcuste; în cazul acestui bărbat ajungând cu un an întreg înainte de vremea lui şi acum închinându-şi o parte, nu mică, din roadele rapacităţii lui pentru a reconstrui însăşi clădirea a cărei distrugere dăduse semnalul ridicării cortinei pentru apariţia lui pe scenă, constituise viza formală pe paşaportul său pentru jaf; şi în ziua de Anul Nou ’76, acelaşi Redmond cu banii lui şi colonelul Sartoris şi generalul Compson construiseră o cale ferată de la Jefferson spre nord în Tennessee pentru a se lega de cea dinspre Memphis spre Oceanul Atlantic; şi nemulţumindu-se nici cu asta, spre nord sau spre sud: alţi zece ani (Sartoris şi Redmond şi Compson se certaseră, şi Sartoris şi Redmond cumpăraseră – probabil cu banii lui Redmond – partea lui Compson în calea ferată, şi în anul următor Sartoris şi Redmond se certaseră şi un an după aceasta, din simplă frică fizică, Redmond îl omorâse pe Sartoris luându-l prin surprindere în Piaţa din Jefferson şi fugise, şi în cele din urmă chiar şi sprijinitorii lui Sartoris – el nu avea prieteni: doar duşmani şi admiratori pasionaţi – începuseră să înţeleagă rezultatul acelor alegeri făcute de regiment în toamna lui ’62) şi calea ferată era o parte a sistemului acoperind întreg sudul şi estul asemenea venelor pe o frunză de stejar şi ea însăşi reciproc adăugându-se celorlalte sisteme complicate acoperind restul Statelor Unite, astfel încât te puteai urca într-un tren la Jefferson acum şi, schimbând şi aşteptând în câteva locuri, să ajungi oriunde în America de Nord;

 

De acum nu mai era în Statele Unite, ci înăuntrul restului Statelor Unite, pentru că se trăsese acum de funda cea lungă; doar femeile vârstnice neînfrânte rămăseseră neîmpăcate, ireconciliabile, întoarse şi irevocabil întoarse împotriva întregii unanimităţi în mişcare a acestei panorame până când, vechi şi dezordonate acumulări goale, mai presus de fluxul timpului, mai păstrând iluzia mişcării, cu faţa ireconciliabil întoarsă spre vechile bătălii pierdute, spre cauza veche şi pierdută, spre ruinele acelor patru ani ale căror cicatrice foarte trupeşti zece şi douăzeci şi douăzeci şi cinci de schimbări de anotimpuri le îngropaseră la loc în pământ; douăzeci şi cinci, şi pe urmă treizeci şi cinci de ani; nu numai un secol şi o epocă, ci şi un mod de gândire murise; oraşul însuşi le scrisese epilogul şi epitaful: 1900, în Ziua Decoraţiei Confederate, doamna Virginia Depre, sora colonelului Sartoris, trăsese de funie şi pânza de drapel neliniştită de suflul primăverii se năruise şi alunecase, lăsând efigia de marmură – infanteristul de piatră pe piedestalul lui de piatră pe locul exact unde cu patruzeci de ani înainte ofiţerul din Richmond şi pastorul baptist al oraşului primiseră jurământul regimentului colonelului, şi bătrânii în uniformele lor cenuşii şi cu fireturi (toţi ofiţeri acum, niciunul mai mic în rang decât căpitan) se strânseseră în lumina soarelui şi îşi descărcaseră puştile spre cerul blând şi îşi ridicaseră glasurile tremurătoare în uralele stridente, însufleţitoare pe care Lee şi Jackson şi Longstreet şi cei doi Johnstoni (şi Grant şi Sherman şi Hooker şi Pope şi McClellan şi Burnside, şi ei de altfel) le ascultaseră în fumul şi tumultul de atunci; epilog şi epitaf, pentru că, după cât se părea, nici doamnele din Uniunea Decoraţiei Confederate care instigaseră şi cumpăraseră monumentul, nici arhitectul care îl proiectase şi nici pietrarii care-l ridicaseră nu remarcaseră faptul că ochii săi de marmură sub palma de marmură care îi umbrea priveau nu către nord şi spre duşman, ci către sud, către (dacă într-adevăr către ceva) propriul său spate – căutând poate, spuneau cei spirituali (puteau spune acum, cu vechiul război trecut acum de treizeci şi cinci de ani şi chiar puteai să şi glumeşti în legătură cu el – decât că femeile, doamnele, cele care nu capitulaseră, care rămâneau ireconciliabile, chiar după alţi treizeci şi cinci de ani aveau încă să se ridice în picioare şi să iasă mândre din sălile de cinema în care se prezenta Pe aripile vântului), să vadă venind întăririle; sau poate nici nu fusese un soldat din lupte, ci doar un agent de recrutare căutându-i pe dezertori, sau poate căutând el însuşi vreun loc sigur în care să fugă: pentru că vechiul război murise; fiii acestor bătrâni tremurători îmbrăcaţi în cenuşiu muriseră deja în uniformele lor albastre în Cuba, şi aducerile aminte şi mărturiile şi altarele macabre ale războiului cel nou le uzurpaseră la ora aceea pământul şi ţara în salvele de tun şi în alunecarea diafană a pânzei colorate le dezvelise în cele din urmă în ochii bătrânilor;

 

Nu numai un secol şi un nou mod de a gândi, ci şi de a acţiona şi de a se comporta; acum te puteai culca într-un pat