— Ce sunt astea?

— Nimic, ceva de ronţăit, zic.

Îmi azvârle imediat sacoşa pe fereastră.

— Să-ţi fie ruşine! Ar trebui să-ţi crape obrazul! Fără sare, fără zahăr, cu conţinut scăzut de grăsime, fără grăsime. Ce-i asta? Suntem la o clinică de slăbit aici? Nu cumva Blue Belle Bovary îţi bagă prostiile astea în cap? Să nu îndrăzneşti s-o asculţi pe fufa aia!

Confuză şi rănită, mă gândesc cum să-i răspund mai bine sau dacă să-i răspund în vreun fel.

— Prioritatea ta e să mănânci ce-i face bine copilului, încheie ea. Ce dacă sari de la mărimea 40 până la 52, cui îi pasă?

Obrajii îmi ard de vinovăţie. Oare să aibă dreptate? Am pus silueta înaintea sănătăţii copilului meu? Maiestatea Sa Regina mă învaţă un adevăr uman profund, şi anume că maternitatea are un pseudonim: vinovăţie.

Doar ca să scap de vinovăţie, mănânc o cutie uriaşă de fursecuri cu alune de pădure. Deşi nici măcar nu-mi plac alunele de pădure.

Săptămâna a 12-a

La televizor, Christiane Amampour intervievează copii din Africa rămaşi orfani după ce părinţii lor au murit de SIDA. Echipa CNN s-a chircit într-o colibă de chirpici şi şi-a aşezat camerele pe paiele de pe jos. Peisajul e sălbatic, nemilos. Cu un şerveţel în mână, mă uit şi plâng.

În ultima vreme, tot soiul de lucruri îmi stârnesc lacrimile. O pereche de pantofi – nişte tenişi Converse de un albastru decolorat – atârnă de stâlpul de electricitate de după colţ şi de fiecare dată când trec pe lângă ei mă cuprinde un sentiment de tristeţe. Mă întreb ai cui or fi fost. Cum or fi ajuns acolo? Fie că plouă, fie că e senin, ei sunt mereu acolo – singuri-singurei, atât de vulnerabili, atât de solitari.

Nu sunt numai tenişii. Băieţii care se brutalizează unii pe alţii la locul de joacă, două pisici fără stăpân care se bat pe o bucată de carne la tomberon, vânzătorul ambulant kurd numai piele şi os care vinde castane prăjite pline de viermi, doamna în vârstă care scutură covoarele pe fereastră şi îi umple pe trecători de praf, gheţarii care se topesc în Antarctica, poluarea atmosferei, conflictele din Palestina, o bucăţică de pâine strivită de pământ. Totul, absolut totul e atât de tulburător. Lumea se sfărâmă între degetele mele precum gresia în bătaia vântului şi zilele îmi sunt pline de melancolie.

La ştirile serii apare un câine – un pui de terier cu urechile maro şi restul corpului alb. Are o fundă uriaşă şi ţipătoare la gât. Stăpâna lui e o profesoară de chimie ieşită la pensie. Când doamna chimistă cântă la pian, căţeluşul se aşază la picioarele ei şi se apucă să urle în ritmul muzicii.

Urmăresc scena şi ochii mi se umplu de lacrimi.

— De ce mai plângi acum? mă întreabă Eyup, care se apropie deja de limita faimoasei lui răbdări.

— Sărmanul căţeluş, bâigui printre suspine.

— Unde vezi c-ar fi sărman? E probabil mai bine hrănit decât mii de copii care se culcă flămânzi în fiecare seară.

— Mii de copii se culcă flămânzi în fiecare seară, repet, gata să izbucnesc în lacrimi.

— O, Doamne, n-ar fi trebuit să deschid gura, spune Eyup moale.

Nu mă înţelege. Cum să-l fac să înţeleagă că mi-e milă de căţeluş? Mi-e milă de toţi terierii cu funde ţipătoare la gât. Foamea noastră după o fărâmă de faimă, neputinţa noastră de-a ne obişnui cu gândul că suntem muritori, izgonirea noastră din Grădina Raiului – plămânii mi se umplu de greutatea de-a fi doar o simplă fiinţă umană. Mă sufoc.

Săptămâna a 16-a

Mama Budincă de Orez îmi întinde o cutie cu CD-uri.

— Ia-le şi ascultă-l pe fiecare de cel puţin trei ori, îmi ordonă.

Mă uit la cutie şi îngaim:

— Dar nu-mi place opera.

— Nu sunt pentru tine, sunt pentru copil, spune ea deschizând CD playerul şi dând sonorul la maximum.

O clipă mai târziu, muzica din Pescuitorii de perle de Georges Bizet se revarsă în încăpere şi în întreg cartierul.

Femeia care bate covoare peste stradă scoate capul pe fereastră şi se uită în dreapta şi-n stânga, încercând să-şi dea seama de unde vine vocea aia bărbătească profundă. Faţa i se descompune dintr-odată când realizează cu groază că muzica vine din apartamentul nostru. Îngustându-şi ochii negri şi pătrunzători, priveşte prin fereastră până în adâncul sufletului meu, ce tremură în mine.

— Ai putea să dai puţin mai încet? o implor pe Maiestatea Sa.

— De ce? Copilul dă şi el prima dată de gustul culturii… şi învaţă franceza. Copiii sunt în stare să prindă tot felul de sunete cât se află în pântecele mamei, ştii lucrul ăsta?

Pune un alt CD. Auzim răpăitul ploii pe un acoperiş, urmat de behăitul caprelor şi de clinchetul tălăngilor în depărtare.

Întreb înspăimântată:

— Ce-i asta?

— Sunetele liniştite ale Mamei Naturi, răspunde Mama Budincă de Orez. Sunt înregistrate special pentru femeile însărcinate. Au un efect calmant asupra lor. Sunt un somnifer perfect.

— N-am niciun fel de probleme cu somnul, dimpotrivă, dorm o grămadă, spun încercând să gândesc, încercând să-mi păstrez calmul.

Nu ştiu ce părere are copilul, dar pe mine sunetele astea încep să mă calce pe nervi.

— Păsările care ciripesc într-o pădure tropicală australiană mie mi se par anti-somniferul perfect.

— Atunci ce vrei să asculţi? întreabă.

— Punk, postpunk, industrial metal. Asta e muzica pe care o ascult întotdeauna în timp ce îmi scriu romanele. Mi-ar prinde bine o doză de Pearl Jam, Chumbawamba, Bad Religion…

— Nici gând, spune ea strâmbându-se. Uită de toate zgomotele alea vulgare. Nu scrii un roman. Faci un copil.

Aşa că toată săptămâna, Kuzguncuk – unul dintre cele mai paşnice cartiere vechi din Istanbul – răsună de mugete de vaci, măcăit de raţe, ţipete de bufniţe şi arii franţuzeşti.

Săptămâna a 18-a

Nu mai plâng atât de des, însă acum mi se pare că totul miroase ciudat. Ca un câine de vânătoare căruia i s-a dat drumul în pădure, cu nările fremătând, îmi petrec ziua adulmecând mirosuri: un pic de ghimbir într-o oală uriaşă cu supă de legume, duhoarea de alge chiar şi când sunt la kilometri distanţă de ţărm, izul de moare de pe tejgheaua unui magazin aflat la cinci cvartale depărtare. Umblu pe străzi ca Jean-Baptiste Grenouille din Parfumul lui