Dintre toate mirosurile, e unul care îmi întoarce stomacul pe dos şi mă face să o iau la fugă în direcţia opusă: cel de nucă-de-cocos.

Cine şi-ar fi închipuit vreodată că Istanbulul miroase a nuci-de-cocos! E ca şi când oraşul ar fi fost construit pe o insulă tropicală. Nucile-de-cocos şi aroma lor dulceagă sunt peste tot: în săculeţele care atârnă de oglinzile retrovizoare ale taxiurilor, în săpunurile lichide folosite în toaletele publice, în fulgii mici şi albi care ornează prăjiturile, în lumânările parfumate care decorează cafenelele şi restaurantele şi în fursecurile promoţionale pe care supermarketurile le oferă clienţilor. De când au devenit turcii aşa de mari amatori de nuci-de-cocos?

Istanbulul e o imensă nucă-de-cocos tăiată în două. Partea asiatică e una dintre jumătăţi şi cea europeană e cealaltă. Nu găsesc niciun loc unde să mă ascund.

Săptămâna a 20-a

Am aflat sexul copilului. O să fie fată.

Sunt fericită. Eyup e fericit. Mama Budincă de Orez e încântată.

— E mai uşor să îmbraci fetiţele şi mult mai distractiv, spune ea cu ochii umezi.

Fetiţele sunt îmbrăcate în roz pal, roz închis şi fucsia, pe când băieţeii sunt îmbrăcaţi în albastru închis, maro şi acvamarin. Pentru fetiţe cumperi păpuşi Barbie şi servicii de ceai, pe când pentru băieţi – kalaşnikovuri şi tractoare. Mă întreb dacă pot să-mi cresc fiica altfel.

— Ce rost are să-ţi baţi capul cu asemenea lucruri inutile? spune Mama Budincă de Orez când îi împărtăşesc gândurile mele. Chiar dacă îţi îmbraci fiica în haine de culoarea safirelor sau smaraldelor, când va începe şcoala o să îmbrăţişeze oricum rozul. Va dori să fie îmbrăcată la fel ca prietenele şi personajele ei preferate. Barbie are o casă roz, Dora Exploratoarea are pantaloni scurţi roz şi Hello Kitty e de fapt Hello Roz! De ce te chinui să înoţi împotriva curentului?

În noaptea aia visez că înot într-un râu la fel de roz ca vata pe băţ. Nu am niciodată vise colorate sau cel puţin nu mi le amintesc. Mi se pare încântător să am un vis Tehnicolor, chiar dacă e în nuanţe de roz.

Săptămâna a 21-a

Mă duc pe furiş s-o văd pe Domnişoara Cinica Doctă. Iat-o, ca întotdeauna, într-un oraş fremătând de idei precum New Yorkul, în spatele unei uşi de fier ornamentate, cu pereţii acoperiţi cu postere ce îi înfăţişează pe Che Guevara şi pe Marlon Brando. Poartă una dintre rochiile ei hippy cu franjuri. Un colier cu mărgele mari, albastre şi violet, îi atârnă la gât.

— Ai un colier drăguţ, îi spun.

— Îţi place? A fost făcut de ţăranii care trăiesc la periferia oraşului Machu Pichu. L-am cumpărat ca să-i susţin pe localnici în lupta împotriva capitalismului global.

Nu pot să nu zâmbesc. Mi-a fost dor de Domnişoara Cinica Doctă – singura Degeţică pe care o cunosc în stare să treacă dintr-o suflare de la un simplu colier la analiza globalizării corporatiste.

— Deci, cum merge cu sarcina? mă întreabă ea.

— Bine, am văzut copilul la ecograf. E un sentiment minunat.

— Hmm, murmură Domnişoara Cinica Doctă.

— Dar mă simt puţin goală pe dinăuntru. Tot timpul dorm, plâng, mănânc sau miros nuci-de-cocos, spun cu o voce uşor tremurătoare. Adevărul e că mi-e dor de conversaţiile noastre profunde.

Domnişoara Cinica Doctă îşi priveşte picioarele de parcă ele ar fi vinovate de situaţia asta.

— Noi două vorbeam despre romane, filme, expoziţii şi filosofie politică. Tu ponegreai totul, aruncai cu noroi în toată lumea, criticai hegemonia culturală… Am pierdut legătura cu cărţile. Mă rog, în afară de Little Women.

Domnişoara Cinica Doctă îşi aprinde o ţigară, dar văzându-mi faţa, o stinge imediat. Îşi aminteşte că m-am lăsat de fumat.

— Chiar ţi-a fost dor de mine? întreabă.

— Nici nu ştii cât!

— Şi mie mi-a fost dor e tine. Citeam împreună ore întregi şi bârfeam alţi scriitori. Era distractiv. Acum nu mai reuşim.

Cântăreşte ceva în mână şi apoi îmi face dintr-odată cu ochiul.

— Hai să citim din Sevgi Soysal.

— Nu pot. E pe lista autorilor interzişi, spun cu îndoială.

Domnişoara Cinica Doctă se înroşeşte la faţă de furie.

— Sigur glumeşti, zbiară ea. Femeia aia nu mai are nicio limită. Nimeni nu poate interzice o carte.

O aprob.

Deschizând la o pagină oarecare, Domnişoara Cinica Doctă citeşte şi eu ascult cântecul de leagăn al glasului ei.

Tante Rosa era încredinţată că va veni o zi în care mărul va fi măr, tatăl va fi tată, războiul va fi război, adevărul va fi adevăr, minciuna va fi minciună, iubirea va fi iubire, în care să te saturi va însemna să te saturi şi să te revolţi va însemna să te revolţi, în care tăcerea va fi tăcere, nedreptatea va fi nedreptate, ordinea va fi ordine şi căsătoria va fi căsătorie.

Săptămâna a 22-a

Nu ştiu cum a aflat Maiestatea Sa Regina că am vizitat-o pe Domnişoara Cinica Doctă, dar a aflat. Totuşi n-a făcut nicio criză, cum mă temeam.

— Deci ţi-a fost dor să citeşti, spune cu un oftat, de parcă gândul ăsta ar fi obosit-o, apoi scoate o cutie din buzunarul hainei.

— Ce-i asta? întreb.

— Ţi-am cumpărat un cadou, răspunde ea. M-am gândit că s-ar putea să-ţi placă.

În clipa când desfac ambalajul, din el cade o carte: Eu şi copilul meu. Se pare că Mama Budincă de Orez a citit-o mai întâi. Unele fraze sunt subliniate, unele capitole sunt însemnate cu steluţe: „Pregătirea camerei copilului”, „Reţete grozave de piureuri”. Îi mulţumesc şi o pun jos. Am s-o citesc cândva.

Lipsa mea de entuziasm nu-i scapă Mamei Budincă de Orez.

— Bine, recunoaşte ea. Poate că am exagerat când ţi-am interzis toate cărţile şi am ars toate foile şi stilourile din casă.

Nu zic nimic.

— De felul tău, eşti obişnuită să te exprimi prin scris. Aşa că am o sugestie. De ce nu-i scrii copilului tău?

Încuviinţez zâmbind. E cel mai bun sfat pe care l-am primit vreodată de la înălţimea Sa.

Săptămâna a 25-a

Dragă copilă (fiindcă nu-ţi ştiu încă numele, sper să nu te superi că-ţi spun aşa),

E prima scrisoare pe care ţi-o scriu. Am citit odată că unele triburi tradiţionale perpetuează credinţa că fiecare copil trebuie să-şi aleagă părinţii. Am râs de ideea asta, însă acum mi se pare plauzibilă. Mi te închipui stând în cer împreună cu îngerii şi răsfoind un