— Ce nenorocit de document?

— Lista de repartizări în operaţiunea Bluebird. Cei care au acces la dosarul Bluebird şi satrapii lor.

Din prudenţă, eram rezervat. Proasta dispoziţie a lui Ned la mijlocul unei operaţiuni era legendară. Lumina avertizoare de pe uşa biroului lui Clive arăta verde, ceea ce însemna: intraţi dacă îndrăzniţi. Pe plăcuţa de alamă era scris „Director adjunct”, cu litere ce străluceau mai ceva ca la Monetăria Regală.

— Ce dracu’ s-a întâmplat cu cei care trebuie informaţi, Clive? îl întrebă Ned, fluturându-i lista de repartizare pe sub nas, de îndată ce am intrat în încăpere. Transmitem celor de la Langley un pachet de informaţii explozive, fără menţionarea surselor, şi ăia se apucă peste noapte să angajeze mai mulţi bucătari decât oale de ciorbă. Explică-mi şi mie ce înseamnă asta? Hollywood? Avem un spion care-şi riscă pielea acolo. Avem tot acolo un potenţial transfug, pe care nici măcar nu-l cunoaştem.

Clive se plimba de jur împrejurul covorului auriu. Când discuta în contradictoriu cu Ned, avea obiceiul să umble şi să facă stânga-mprejur brusc, de parcă întorcea o carte pe dos. Procedă şi acum la fel.

— Crezi, deci, că lista celor care au acces la Bluebird este prea lungă? întrebă el pe un ton de procuror.

— Da. Şi ar trebui să gândeşti şi tu aşa. La fel şi Russell Sheriton. Cine dracu’ sunt ăia de la Comitetul de Legătură ştiinţifică al Pentagonului? Ce este Echipa de Consilieri Universitari ai Casei Albe?

— Ai prefera să-i iau de sus şi să insist ca Bluebird să fie rezervată Comitetului Inter-Agenţii? Doar directorii, fără personal, fără auxiliari? Asta vrei să spui?

— Dacă îţi închipui că mai poţi vârî pasta de dinţi la loc în tub, da, asta vreau să spun.

Clive se prefăcu apoi că reflectează cu toată obiectivitatea. Dar ştiam, atât eu, cât şi Ned, că el nu privea nimic cu obiectivitate. Cântărea cine era pentru şi cine era contra. Apoi lua în consideraţie aliatul cel mai preţios.

— În primul rând, niciunul dintre domnii ăştia mari pe care i-am menţionat nu este în stare să distingă stânga de dreapta în ceea ce priveşte operaţiunea Bluebird fără ajutorul experţilor, reluă Clive cu vocea lui lipsită de inflexiuni. Ori îi lăsăm să bâjbâie în ignoranţa lor, ori le acceptăm auxiliarii şi plătim preţul cerut. Acelaşi lucru este valabil pentru Serviciul de Informaţii al Apărării, cu experţii lor de la Marină, de la Armată, Aviaţie şi de la Casa Albă.

— Cine vorbeşte, Russell Sheriton sau tu? întrebă Ned.

— Cum oare le putem spune să nu-şi cheme echipele de experţi, când le oferim un material extrem de complex dintr-o singură suflare? insistă Clive, eludând întrebarea lui Ned. Dacă Bluebird nu e cumva o făcătură, vor avea nevoie de tot ajutorul posibil.

— Dacă, repetă Ned, exasperat. Dacă nu e o făcătură. Dumnezeule, Clive, eşti mai rău decât ei! Sunt două sute patruzeci de persoane pe lista asta şi fiecare dintre ei are o nevastă, o amantă şi cincisprezece prieteni apropiaţi.

— Şi, în al doilea rând, continuă Clive, când uitasem că a existat şi un primul rând, aceste informaţii nu ne aparţin. Ele sunt ale celor de la Langley. Se întoarse brusc către mine, înainte ca Ned să mai aibă timpul să răspundă. Palfrey! Confirmă! În virtutea acordului nostru de colaborare cu americanii, nu trebuie oare să le acordăm drepturi prioritare americanilor asupra tuturor materialelor strategice?

— În probleme strategice, dependenţa noastră de Langley este totală, am încuviinţat eu. Ei ne dau ceea ce vor ei să ştim. În schimb, suntem obligaţi să le dăm tot ceea ce descoperim. Nu e mare lucru de obicei, dar aceasta este înţelegerea.

Clive ascultă cu atenţie şi fu de acord. Răceala sa avea o cruzime neobişnuită şi mă întrebam de ce. Dacă ar fi avut conştiinţă, aş fi zis că îl mustra. Ce o fi făcut toată ziua la ambasada? Ce o fi dezvăluit, cui şi pentru ce?

— Planează o neînţelegere, în mod curent, în acest Serviciu, continuă Clive, adresându-i-se de data aceasta direct lui Ned, cum că noi şi americanii ne-am afla în aceeaşi barcă. Nu suntem. Nu, atunci când este vorba despre strategie. Nu avem în ţara asta un singur analist în materie de apărare capabil să se compare cu omologul său american în probleme de strategie. În ceea ce priveşte strategia, suntem o micuţă luntre pescărească ignorantă, iar ei sunt cât Queen Elizabeth. Nu suntem în măsură să le spunem cum să-şi conducă barca.

Ne mai miram încă de virulenţa acestei declaraţii, când telefonul roşu al lui Clive începu să sune, iar el se duse să răspundă nerăbdător, căci întotdeauna îi plăcea să vorbească pe „scurt” în prezenţa subordonaţilor săi. N-a avut noroc. Era Brock, care îl căuta pe Ned.

Katia tocmai îl sunase pe Barley la Hotel Odessa şi s-au înţeles să se întâlnească a doua zi, seara, îi comunică Brock. Staţia Moscova cerea aprobarea urgentă a lui Ned pentru propunerile sale operative privitoare la întâlnire. Ned plecă imediat.

— Ce pui la cale cu americanii? l-am întrebat pe Clive, dar acesta nu-mi dădu nicio atenţie.

Toată ziua următoare am consumat-o în convorbiri cu suedezii mei. Nici la Casa Rusia nu se întâmpla ceva mai interesant. Spionajul înseamnă aşteptare. Pe la orele şaisprezece, m-am reîntors în camera mea şi i-am telefonat lui Hannah. Fac acest lucru uneori. Se întoarce cam la această oră de la Institutul de Oncologie, unde lucrează cu jumătate de normă, iar soţul ei nu vine acasă niciodată înainte de orele nouăsprezece. Mi-a spus cum i-a trecut ziua. De-abia o ascultam. I-am spus vrute şi nevrute despre fiul meu, Allan, care se încurcase rău de tot cu o infirmieră din Birmingham, o fată destul de drăguţă, dar nu de clasa lui Allan.

— S-ar putea să te sun mai târziu, îmi spuse ea. Aşa zicea ea câteodată, dar nu suna.

Barley mergea alături de Katia şi-i auzea paşii ca un ecou, mai ritmat, al propriilor paşi. Casele scorojite din acest cartier dickensian al Moscovei se scăldau în lumina tristă a asfinţitului. Prima curte era mohorâtă, a doua, întunecată de-a binelea. Din gunoaie, pisicile se uitau la ei fix. Doi băieţi