pletoşi, care puteau fi studenţi, jucau tenis peste un şir de cutii de ambalaj. Un al treilea se sprijinea de zid. Niţel mai departe era o uşă, plină de graffiti, şi o semilună roşie. „Urmăreşte semnele roşii”, îl sfătuise Wicklow. Era palidă, iar Barley se întrebă dacă nu era şi el tot atât de palid. Ar fi fost de mirare să nu fie şi el. „Unii bărbaţi nu vor fi niciodată eroi, iar unii eroi nu vor fi niciodată bărbaţi, gândi el, mulţumindu-i sincer lui Joseph Conrad. Iar Barley Blair nu va fi niciuna, nici alta.” Puse mâna pe clanţă şi o zgâlţâi puternic. Katia se ţinea deoparte. Purta o basma şi un impermeabil. Clanţa funcţiona, dar uşa nu cedă deloc. O împinse cu ambele mâini, din ce în ce mai tare. Jucătorii de tenis îi răcniră ceva pe ruseşte. Se opri, simţind cum îi ia spatele foc.

— Au spus că ar trebui, dacă vrei, să-i dai un picior, zise Katia şi, spre uimirea lui, văzu că zâmbea.

— Dacă poţi zâmbi acum, spuse el, cum arăţi atunci când eşti fericită?

De fapt, se poate s-o fi spus în gând, pentru că ea nu-i răspunse.

Lovi uşa cu piciorul şi aceasta cedă, scrâşnind pe molozul de dedesubt. Băieţii izbucniră în râs şi-şi continuară jocul. Blair păşi în întuneric urmat de Katia. Uşa se închise cu zgomot după ei. Căută pe pipăite clanţa, dar nu o găsi. Stăteau în beznă, izbiţi de duhoare de pipi de pisică, de ceapă prăjită şi ulei încins, ascultând frânturi din muzica şi certurile venite din vieţile altora. Aprinse un chibrit. Înainte de a-şi arde degetele, zări trei trepte, o jumătate de bicicletă, apoi uşa unui lift împuţit. Flacăra îi arse degetele. „Mergeţi la etajul patru, îi spusese Wicklow. Urmăreşte semnele roşii.” Cum dracu’ să urmăresc semnele roşii pe întuneric? Dumnezeu îi dădu răspunsul sub forma unei dâre de lumină venită de la etajul de deasupra.

— Unde suntem? întrebă ea politicos.

— La un prieten de-al meu, spuse el. Pictor.

Închise uşa ascensorului, apoi trase grilajul.

— Te rog, o invită el, dar ea trecuse prin spatele lui şi stătea în cabină, uitându-se în sus, rugându-se să urce.

— E plecat pentru câteva zile. E doar un loc unde putem sta de vorbă.

Îi observă din nou genele, privirea umedă. Dorea să o consoleze, dar nu era destul de tristă.

— E pictor, repetă el, ca şi cum acest lucru îi legitima prietenia.

— Oficial?

— Nu. Nu cred. Nu ştiu.

De ce oare nu-i spusese Wicklow ce fel de nenorocit de pictor era ăla?

În momentul în care a întins mâna să apese pe buton, o fetiţă cu ochelari cu rame de baga ţopăi în urma lor în lift, strângând în braţe un urs de plastic. Salută, iar faţa Katiei se lumină, răspunzându-i la bună ziua. Ascensorul se zgâlţâi în sus, butoanele pocnind ca nişte pistoale cu capse la fiecare etaj. La cel de-al treilea, fetiţa îşi luă politicos rămas-bun, iar Barley şi Katia îi răspunseră la unison. La etajul patru, ascensorul se opri poticnindu-se, ca şi cum s-ar fi lovit de tavan, ceea ce nu era imposibil. Barley o împinse afară şi sări după ea. În faţa lor se deschidea un culoar mirosind a copil mic, poate a mai mulţi copii mici. La capătul lui, pe ceea ce părea un zid gol, o săgeată roşie le indica să o ia la stânga. Ajunseră la o scară strâmtă de lemn. Pe prima treaptă, ghemuit ca un pitic, Wicklow citea o carte groasă la lumina unei lanterne. Nu ridică ochii când urcară treptele pe lângă el. Dar Barley o văzu pe Katia privindu-l cu atenţie.

— Ce e? Ai văzut cumva o fantomă? o întrebă el.

Îl auzea? Se auzea pe sine însuşi? Vorbise? Se aflau într-o mansardă lungă. Printre plăcuţele de ardezie se zăreau frânturi de cer, iar căpriorii erau mânjiţi cu excremente de lilieci. Peste grinzi fusese improvizată o pasarelă din scânduri de schelă. Barley o apucă de mână. Avea o palmă lată, puternică şi uscată. Contactul cu pielea mâinii era asemenea unui dar al întregului ei trup.

Înainta cu grijă. Se simţea un miros de terebentină şi de ulei de in şi se auzea ciocănitul neaşteptat al vântului pe acoperiş. Se strecură printre două rezervoare de fier şi văzu un pescăruş de hârtie, în mărime naturală, cu aripile desfăcute, atârnat de o grindă, învârtindu-se de aţa cu care era agăţat. O trase după el. Puţin mai încolo, de o vergea de duş, atârna o perdea în dungi. „Dacă nu e pescăruşul, întâlnirea nu are loc, spusese Wicklow. Nu e pescăruş, înseamnă las-o baltă.” „Aşa va suna şi epitaful meu, gândi Barley: «Pescăruşul n-a venit, iară eu m-am prăpădit».” Dădu perdeaua la o parte şi intră în atelierul unui pictor, trăgând-o din nou după el. În mijlocul încăperii trona un şevalet, iar în apropiere, o estradă capitonată pentru modele. O canapea veche, fără picioare, era pusă direct pe podea. E o ascunzătoare ce trebuie folosită o singură dată, îi spusese Wicklow. Nici eu, Wicklow, nu pot fi folosit de mai multe ori. Un luminator fusese improvizat în panta acoperişului şi avea un semn roşu pe cadru. Ruşii nu au încredere în pereţi, îi explicase Wicklow, ea va vorbi mai uşor în aer liber.

Luminatorul s-a deschis, spre consternarea unei colonii de porumbei şi de vrăbii. Îi făcu semn cu capul să treacă prima, observând graţia naturală a trupului ei, când s-a aplecat să se strecoare prin deschizătură. Se căţără după ea, julindu-şi spatele şi spunând: „La dracu’ ”, exact cum se aşteptase să spună. Stăteau în intrândul făcut de două pante într-un fel de jgheab de plumb, în care le încăpeau doar picioarele. Străzi invizibile făceau să ajungă până la ei pulsul traficului. Stăteau faţă-n faţă, apropiaţi unul de altul. „Să trăim aici”, gândi el. Ochii tăi, eu şi cerul. Apucă să se frece pe spate, strângându-şi pleoapele de durere.

— Te-ai rănit?

— O simplă fractură de coloană vertebrală, glumi el.

— Cine este bărbatul de pe scări? spuse ea.

— Lucrează pentru mine. Redactor de-al meu. Stă la pândă în timp ce vorbim.

— A fost la spital aseară.

— Ce spital?

— Aseară, după ce ne-am văzut, am fost nevoită să fac